Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Ronaldo s-a inteles cu AC Milan, a anuntat ieri presa italiana. Real Madrid nu vrea sa ii dea drumul gratis. Cate parale mai face “Dintosul”?
Brazilianului ii mai dau tarcoale, in acelasi timp, arabii si americanii, dovada ca, vorba lui Mitica Dragomir, fotbalul e dat dracu'...
Pe Ronaldo mi-l amintesc in tricoul labartat al lui PSV Eindhoven, pe pagina opt a ziarului “Fotbal Plus”. Un fel de poster care mi-a impodobit ani de zile usa grajului dintr-un oras de provincie de la capatul lumii. Pe “Ronnie” l-am vazut razand fericit, ca un copil care primeste acadele, in timp ce Romario si Bebeto se se inaltau pe varfuri pentru a atinge Cupa Mondiala din bratele lui Dunga, in 1994, iar eu plangeam tristetea lui Baggio & Baresi.
De Ronaldo imi aduc aminte, dribland tot, intr-un meci al Barcelonei cu Compostela. Dantura aceea proeminenta, silindu-l la zambet continuu. Caderea dinaintea finalei “Coupe de Monde”. Lacrimile si urletul ireal: “Mammmmmmmma”, cand i s-a frant genunchiul in tricoul lui Inter, cand tipa cu disperarea omului jupuit de viu. Mingea alunecand in poarta lui Kahn, la Mondialul asiatic... O cariera in imagini imposibil de cuprins in cuvinte.
Anul trecut, in noiembrie, cand l-am vazut in multa carne si oase la antrenamentul lui Real de la “Ciudad Deportivo”, cu gluga trasa pe ochii, mi-a parut un Elvis urcand scarile din Graceland spre wc-ul unde avea sa cunoasca ultima supradoza de droguri. Gras peste poate, fara vlaga, parca obosit sa tot zambeasca din postere, sa tot marcheze goluri, sa tot cada, sa isi tot strige mama cand i se rup ligamentele.
Pe “Bernabeu”, la meciul Real Madrid - Steaua, Ronaldo parca era un politician conservator aterizat la Woodstock. Nu intelegea nimic din ce se intampla in jur. Nicio bucurie in fotbalul sau. Doar explozia aceea incredibila, un sprint teribil si apoi un gafait prelung. “Il Fenomeno” a disparut. A ramas doar un barbat gras, plin de bani, curtat de femei frumoase, un jucator care a castigat tot ce se putea castiga, dar a pierdut infinit mai mult. A marturisit-o recent intr-un interviu. “Fotbalul ma plictiseste”. Pacat...
P. S. Sebastian Deisler era candva cel mai promitator mijlocas din lume. Pe culoarele Colegiului National Ion Luca Caragiale din Ploiesti, numele sau se rostea scurt, conspirativ, precum parolele comunistilor ilegalisti. “Are doar 19 ani. E cel mai bun, ii creste cota in doi ani de-l vinzi triplu”. Pustii de atunci, mai ales colegii mei de la clasele de “Uman”, nu se visau chef-board-extended-manageri, sau cum s-or numi oamenii astia setati sa gandeasca totul in termeni de profit si pierdere. Isi doreau doar sa castige campionatele de “Premier Manager '99”, desfasurate in casa unui amic, la doi pasi de liceu. L-am “antrenat” la Liverpool si, intr-adevar, era cel mai bun.
In lumea virtuala, nu-si fractura fiecare os, n-ajungea, chinuit de depresii, in clinici de psihiatrie, n-avea tentative de sinucidere. Poate ca la cariera acestui jucator, care la 27 de ani a suferit peste 30 de accidentari grave, ar trebui sa se raporteze toti moftangii de Dambovita cand jongleaza atat de lesne cu vorbe ca drama sau dezastru. Deisler s-a retras acum doua zile, vorbind pe intelesul tuturor: “Ma simt de parca as fi un handicapat”. El, neintelesul. A fost candva speranta fotbalului german. Marile sperante ale fotbalului romanesc se tot intorc imbatranite acasa, gata sa scoata noi iluzii din jobenele lor nesfirsite: “De data asta, jur, sunt alt om”.
Recomandările noastre
