Vicecampioana olimpică ar fi vrut să facă tenis de masă şi a ajuns la scrimă dintr-un capriciu al fratelui ei. Ana Maria Brânză a ajuns târziu, miercuri noapte, în Satul Olimpic. Vorbim de fusul orar aiuritor al Beijingului, unde timpul trece repede, de parcă l-ar lua Michael Phelps pe umeri şi ar înota cu el în spate. Ana luase o medalie de argint la spadă, se uita la ea şi nu prea ştia ce să facă. Cum se face. Se juca, aşa, cu ea în palmă, şi se uita în tavan.

„N-am treabă cu emoţiile“ Era convinsă că oboseala o va doborî. Aiurea! „Medaliile astea olimpice îţi dau insomnii, n-am putut să dorm deloc, nu ştiu ce a fost cu mine, e prima oară când mi se întâmplă asta după un concurs, încă nu-mi dau seama de ce...“, povesteşte Ana. Se ţine tare: „Eu nu sunt o tipă emotivă, nu am eu treabă cu emoţiile, cu astea...“. Pozează în dură. Aşa a făcut şi după partida din „optimi“, cu rusoaica Şutova, când fugind spre vestiar a aruncat chicotind: „Ce bine îmi pare că am bătut-o p’asta. Şi am mai şi înţepat-o. Este!“.

Pentru reporter era bine să fi spus că a plâns de fericire toată noaptea, dar ne avertizase încă de la conferinţa de presă că nu e deloc fericită, ci doar „satisfăcută“. Pentru domnişoara Brânză, fericirea înseamnă doar locul 1. Aurul. Puştiul agasat şi desenele animate de pe Cartoon Network

Trecuse mult de miezul nopţii când Ana a reuşit să aţipească. În Rahova, un cartier de la marginea cealaltă a lumii, se lăsa seara, se stingeau luminile, începea să vină toamna. Povestea spadasinei începe de acolo, de demult. De la un puşti care privea la sala de scrimă a clubului Steaua, când pleca el de la fotbal. Acum am putea spune că îl fascina ceva, cum fascinează din stradă nocturna aprinsă pe stadion. Dar adevărul, neromanţat, e altul: fratele Anei, căci el e puştiul, se gândea că n-ar fi rău ca sora lui să nu-l mai bată seară de seară la cap cu ce se întâmplă toată ziua pe Cartoon Network (de unde spune ea că a învăţat şi engleză, deşi la cum vorbeşte o bănuim de un atestat „Cambridge“ ascuns pe acasă). „Scrimă? Cu săbii, cu spadă? E minunat sportul acesta!“ Ana oricum n-avea astâmpăr. Era făcută pentru sport. Ea a crezut că pentru tenis de masă. S-a dus la ping-pong, numai că, fiind stângace, antrenorii naveau timp să lucreze special cu ea. „Un an m-au învăţat doar cum să dau cu dreapta. Într-o zi am zis: „Hai, că m-aţi învăţat destul!“. Şi a plecat.

Cam pe atunci se întorcea fratele ei acasă chitit să o trimită să se bată cu lumea în cadru organizat. La scrimă. „Eu atât am aşteptat: «Scrimă, cu săbii, cu spadă? Şi se luptă cu ele acolo? Ce frumos!». Din prima zi, de când m-am dus, am şi intrat la antrenament, nu mă mai scotea nimeni din sală. E minunat sportul acesta“, îşi aminteşte cea care se alintă „Brânzica“. Viaţa printre soldaţi Începutul n-a fost uşor: „La primul concurs am ieşit pe 47 din 48 de participanţi. A fost nasol. M-am ambiţ ionat, şi pe al doilea l-am câştigat!“.

Şi a urmat şirul de sacrificii, ca nişte trepte pe care nu poţi să nu urci dacă vrei să atingi performanţa. Ştie Craiova şi Satu-Mare pe de rost. A stat atât la loturi pe acolo, încât vorbeşte perfect „olteneşte“ şi „ardeleneşte“. Cu accent. Ca stelistă, Ana a locuit în hoteluri care aparţineau de Armată, a crescut cu cheia de la cameră de gât, departe de ai ei, printre soldaţi cu feţe aspre.

Ana Maria Brânză, vicecampioană olimpică la spadă: "Toţi mă întreabă ce voi face de-acum înainte. Ce să fac? Iau o vacanţă lungă, până la iarnă, după care voi face singurul lucru pe care îl ştiu: scrimă!"

LA CUMPĂRĂTURI S-a tocmit cu chinezii zgârie-brânză Ieri-dimineaţă, tot după fusul aiuritor din Beijing, Ana Maria era nedormită, dar plină de energie. A mers la judo, să-l susţină pe Daniel Brata (care n-a reuşit să se apropie însă de podium). De la judo a plecat dansând - efectiv! - prin ploaie spre „Silk Market“, piaţă care îi atrage ca un magnet pe turiştii occidentali. Pe fete - pentru că găsesc mătăsuri şi perle exotice, pe domnii burtoşi din Rusia (pe care i-am văzut ieri făcând asta) - pentru că pot lua un geamantan de ceasuri Patek Phillipe false cu mărunţişul pentru trabucuri. „Silk Market“ e o lume dură, unde dacă nu ştii să negociezi plăteşti cât nu face. Ana însă ştie. A mai fost şi „de câte ori mai vin în astea două săptămâni de Olimpiadă care au mai rămas...“. În „Silk Market“ şi-au făcut cumpărăturile 11 dintre primele-doamne care au ajuns până acum la Jocuri (inclusiv doamna Băsescu). „Lasă că sunt eu a douăsprezecea“, glumeşte Ana, în timp ce se tocmeşte la sânge cu nişte chinezi zgârie-brânză, care n-ar lăsa un yuan de la ei. Reuşeşte să scoată un preţ bun pentru un colier: 200 de yuani, în loc de 750, cât voiau chinezii la început. Medalia va sta în sufragerie Apoi, vânzătorii află că e vicecampioană olimpică, se minunează zgomotos, cum se minunează ei mereu, fac un mare zid în jurul ei, îi cer autografe, o pozează. Ana râde: „Parcă sunt maimuţa de pe litoral, de când eram noi mici! Faceţi poze cu «Brânzica!»“. Nu refuză pe nimeni.

Dar chinezii sunt fericiţi şi parşivi. Încep să ceară tot mai mulţi bani. Motivează comercial: „E un star în România, nu?“... Ana a mai pus ochii şi pe un fel de rochie (nu ne pricepem!). E colorată viu, cu fluturi mari care planează peste flori. O ia ieftin: 70 de yuani (7 euro). Ea, fata dură, poartă doar culori vii. Asortate cu medalie de argint. Chiar, medalia? „E în cameră, stă foarte bine pe noptieră. Am auzit că unii şi le lasă în bănci, în seif. Nu! Eu o să o ţin în sufragerie, mi-am comandat deja mobila, are loc special pentru trofee...“.

POVESTE „Se schimbau în spatele cortinei, pe scenă, pentru că nu aveau vestiar“

Când avea doar 13 ani, Ana-Maria Brânză s-a mutat de la Bucureşti la Craiova cu un singur vis în minte: să cucerească o medalie olimpică în proba de spadă. Un deceniu mai târziu, Ana îşi îndeplinea visul. Ea este primul produs de clasă al Centrului Olimpic de Spadă de la Craiova, înfiinţat în 1995.

„Am început în condiţii modeste, pe care Ana le-a prins din plin. Locul de antrenament, care avea ca scop producerea campionilor olimpici, era într-o sală de festivităţi a unui liceu din Craiova. Mi-aduc aminte cum fetele se schimbau în spatele cortinei, pe scenă, în loc de vestiar“, povesteşte antrenorul emerit Dumitru Popescu despre începuturile şcolii de spadă de la Craiova. „Pe Ana am pus ochii după ce a câştigat campionatul naţional la cadeţi şi la juniori. Era doar în clasa a şaptea. Am insistat atunci, împreună cu domnul Alexandru Mironov, care era ministrul sportului, pe lângă tatăl ei, să o lase la Craiova. Centrul Olimpic se înfiinţase recent. Până la urmă, tatăl ei a acceptat şi a lăsat-o să se mute în Craiova, să facă spadă de performanţă. Iată că a fost de bun augur!“, continuă Popescu.

„Pot să vă spun că Ana e un tip de luptător deosebit. Are un curaj enorm, lucru pe care l-a demonstrat mai ales în semifinala de la Olimpiadă, când la 14-14 a riscat şi a avut dreptate să facă aşa“, spune Popescu. Antrenorul consideră că medalia olimpică de argint e doar o continuare logică a parcursului de până acum al spadasinei: „A fost campioană mondială la cadeţi, de două ori campioană mondială de juniori, a confirmat apoi şi în competiţiile de seniori, pentru ca acum să ajungă la medalia olimpică.“ (Gabriela Zanfir)

Corespondenţă din Beijing