Nu ştiu dacă s-a făcut dreptate. Nu sunt judecător, nici măcar avocat, ci doar un om care l-a cunoscut foarte bine pe Adrian Năstase.
În calitate de ziarist, consultant şi apoi prieten. Sentimentul pe care l-am avut pe parcursul zilei de ieri a fost acela de irealitate. Combinat cu un gol în stomac permanent. Nu cred că a fost un moment istoric, aşa cum s-au grăbit mulţi să-l califice, pentru că sentimentul de suferinţă al unui om nu poate fi expediat printr-o sintagmă goală, banală. Nu poţi sintetiza viaţa şi activitatea unui om de anvergura lui Adrian Năstase printr-o formulare ineptă, de tipul "este o lovitură dată clasei politice". Un om politic depre care toată lumea vorbeşte cu respect, indiferent de simpatiile politice, un om care a văzut cum ceea ce era alb, devenea negru, dar trata aceste lucruri cu un soi de înţelepciune pe care numai educaţia profundă ţi-o poate da. Am refuzat de fiecare dată să comentez, la TV sau aiurea, posibilitatea ca Adrian Năstase să fie condamnat pentru că nu mi-l puteam închipui într-o asemenea situaţie. Nici nu vroiam să-mi imaginez că poate fi condamnat, pentru că atâta timp cât el credea şi se lupta să-şi dovedească nevinovăţia, nu aveam dreptul să gândesc altfel. De fiecare dată când ne vedeam, discutam într-un birou plin de cărţi, înconjuraţi de manuscrise, iar procesul lui era unul din subiecte. Din ceea ce îmi povestea înţelegeam lupta pe care o dă cu sistemul, ajutat de o mână de avocaţi, cu amănunte demne de Kafka. Apoi treceam la cărţi, pictură, foarte puţină politică. Acum mi-aş dori ca ziua de ieri să nu fi existat, după cum mi-aş dori să citesc numai comentarii favorabile fostului premier la acest articol. Dar acest lucru ştiu că nu este posibil.
Recomandările noastre
