Trupul neînsufleţit al artistului va fi repatriat în această după-amiază, urmând că mâine să fie depus în holul Teatrului Naţional.

Marele actor Ştefan Iordache a murit ieri dimineaţă, în jurul orei 9.00, în clinica de hematologie din cadrul Spitalului Wilhelminen din Viena, în urma unui stop cardio-respirator. Actorul, despre care se bănuieşte că ar fi suferit de mai mult timp de leucemie şi ciroză hepatică, a fost internat săptămâna trecută la Spitalul Elias din Bucureşti, iar vineri a fost transportat la cea mai mare clinică de hematologie din Austria.

Apropiaţii familiei spun că actorul, care se afla la Viena însoţit de unul dintre prietenii săi din copilărie, s-a stins în timpul vizitei medicale de dimineaţă, deşi cu o zi înainte părea să se simtă foarte bine. Familia a cerut conducerii celor două spitale ca starea de sănătate a artistului să rămână confidenţială, dorinţă respectată atât de medicii din România, cât şi de reprezentanţii spitalului Wilhelminen.

Surse apropiate familiei ne-au declarat că trupul neînsufleţit al artistului va fi repatriat în această după-amiază, urmând că mâine să fie depus în holul Teatrului Naţional. Potrivit dorinţei actorului, va fi înhumat în comuna Gruiu, unde se retrăsese de câţiva ani.

Tristeţe la teatrul Nottara

Ieri, pe holurile Teatrului Nottara, unde actorul a urcat de cele mai multe ori pe scenă, cei câţiva slujbaşi de duminică fumau trişti şi îl pomeneau pe marele actor. Paula Ticovschi, garderobieră şi plasatoare la teatru, l-a văzut de nenumărate ori pe Ştefan Iordache, dincolo de rolurile de pe scenă.

“Era un om minunat, ce să mai zic! Nu cu nasul pe sus, cum mai sunt unii actori din generaţia asta mai tânără. Era din generaţia veche, valoroasă. Dacă un om de pe stradă n-avea bani să intre la spectacol, venea el, îl lua şi-i cumpăra bilet, numai să vină la teatru”, povesteşte garderobiera.

“Avea doar nişte ameţeli…”

Lumea teatrului şi a filmului şi-a pierdut ieri unul dintre cei mai talentaţi, discreţi şi riguroşi artişti. Cel mai iubit dintre actori a fost, pe rând, Raskolnikov, Hamlet, Richard al III-lea, Victor Petrini, Iisus, Titus Andronicus, Prinţul Potemkin. “Sunt câte o particică din fiecare personaj şi ce-a mai rămas din mine nu mai ştiu. Gândeşte-te că am născut - că îmi place să spun asta, că am născut – să zic 60 de personaje de teatru şi toate grele, toate importante, şi 50 de film, plus televiziune sau radio. Şi te pierzi”, mărturisea maestrul într-un interviu acordat EVZ.

„A dispărut unul dintre cei mai mari artişti români din toate timpurile”, spune Ion Caramitru, director al Teatrului Naţional din Bucureşti şi vechi coleg de scenă. „E atât de neaşteptat, de îngrozitor, că nu ştiu pe ce să mă sprijin. Pentru teatrul românesc, e o pierdere de proporţii cosmice”.

La fel ca toţi apropiaţii actorului, Caramitru n-a bănuit că starea sa ar fi atât de gravă: „Am vorbit la telefon cu el chiar înainte să plece şi părea că se simte bine, avea doar nişte ameţeli”. La Teatrul Naţional, Iordache a jucat şi ultimul său mare rol, Prinţul Potemkin din „Ecaterina cea Mare”, alături de Maia Morgenstern.

Amintiri de la Şarpele Roşu

De 15 ani, Ştefan Iordache fugea de „mizeria” din viaţa publică şi de Bucureşti la via lui din Gruiu, de lângă Snagov. Îl aşteptau acolo 3000 de metri pătraţi de linişte. Viţă de vie şi livezi, butoaie cu vinul casei, trei motani şi o casă frumoasă cu verandă.

„Ultima dată ne-am văzut la ziua lui, pe 3 februarie, şi am stat până dimineaţa la vorbă, doar noi doi. Mergeam des la el la ţară, ne aminteam cum ne-am cunoscut la Şarpele Roşu, când aveam 18 ani, culegeam struguri, cântam, făceam haz. I se însenina faţa când mă vedea şi eu îl luam în braţe ca pe un frate. Voi sta la căpătâiul lui până îl înmormântează, o clipă nu plec de acolo. Eu am pierdut un frate!”, ne-a mărturisit bunul său prieten, lăutarul Nelu Ploieşteanu, care a plâns îndelung, „ca o femeie”, la primirea veştii.

În 2003, cei doi au înregistrat, împreună cu Gheorghe Dinică, albumul "Cântece de petrecere". Mult prea îndurerat de veste, prietenul de-o viaţă al maestrului, Gheorghe Dinică, a avut o singură rugăminte: „Lăsaţi timpul să curgă, vreau să-mi trăiesc durerea. Sunt şocat, de-abia am aflat. Este o dureroasă pierdere, e vorba de prietenul meu care s-a dus”.

”Dispare o generaţie…”

Şerban Marinescu, regizorul care i-a oferit rolul lui Victor Petrini în “Cel mai iubit dintre pământeni”, plângea. “Nu pot să vă spun nimic. Iertaţi-mă. Tot ce-am făcut împreună este acolo, pe ecran”.

Se dă semnalul dispariţiei unei întregi generaţii, e de părere Sergiu Nicolaescu. “E o pierdere foarte mare pentru mine. Începe să dispară o generaţie şi asta într-un moment în care nu li se mai acordă încredere celor care au desăvârşit cinematografia românească. Mi-l amintesc de la primul rol pe care l-a avut, într-un film al lui Titus Popovici. L-am remarcat atunci şi i-am spus lui Titus „ăsta e un mare talent”. Dispariţia bruscă a actorului l-a întristat profund pe Alexandru Arşinel.

“A dispărut cu totul pe neaşteptate un mare actor, un actor imens, care era în stare să ţină publicul în mână ca nimeni altul. Avea un farmec deosebit, unicat. A fost o mare personalitate, împătimit de teatru şi de dragostea de spectatori. Nu dădea semne că vrea să ne părăsească. Sunt efectiv răvăşit. Nu credeam să dispară la o săptămână după ce s-a internat”.

Pe scenă l-a întruchipat pe Isus

“Numele purtat de marele actor şi impus de arhidiaconul Ştefan, cel dintâi mucenic creştin, este de origine greacă – “stephanos” – şi înseamnă “coroană”, cea cu care erau încununaţi învingătorii. Invoc acest lucru pentru că Ştefan Iordache, pe care l-am cunoscut foarte bine, era un om foarte credincios.

Camera în care dormea era plină de icoane, iar pe scenă l-a întruchipat pe Iisus în “Maestrul şi Margareta”, spune Ludmila Patlanjoglu, critic de teatru, autoarea cărţii “Regele scamator – Ştefan Iordache” (ed. Nemira).

Călătoria care l-a tulburat cel mai mult în viaţă a fost cea la Pământul Sfânt. O trăire extraordinară, ca şi credinţa, despre care prefera să vorbească prin tăcere. Ştefan Iordache a fost actorul-rege pe scena vieţii, în artă şi iată este şi acum, la întâlnirea sa cu moartea – el trece la Domnul într-o zi mare, Înălţarea Sfintei Cruci.

În ultimele rânduri din cartea noastră, din capitolul ultim, intitulat “Jocul cu moartea?”, Ştefan Iordache mărturisea: “Kazantzakis spunea: “Pământul e femeia care aşteaptă să fie fecundată de ploaie, de apă. Şi deasupra tuturor – Măria Sa Soarele”. Probabil că, atunci când voi fi pământ, voi simţi şi mai bine mângâierea apei şi mângâierea soarelui...””.

TEATRU ŞI FILM Peste 100 de roluri, în 45 de ani de carieră

Ştefan Iordache s-a născut pe 3 februarie 1941, la Calafat. A debutat la 22 de ani, în filmul „Străinul“, după romanul lui Titus Popovici.

I-au urmat alte 30 de roluri în film, printre care „De ce trag clopotele, Mitică?“ (1981), „Concurs“ (1982), „Glissando“ (1985), „Noiembrie, ultimul bal“ (1989) şi „Cel mai iubit dintre pământeni“ (1993). Afirmat pe scena Teatrului Nottara, Ştefan Iordache a jucat la Teatrul Mic, Teatrul Naţional din Craiova şi Teatrul Naţional Bucureşti. Dintre cele 60 de roluri în teatru, s-au bucurat de mare succes cele din „Crimă şi pedeapsă“ (1970), „Hamlet“ (1974), „Richard al III-lea“ (1983), „Maestrul şi Margareta“ (1980), „Prinţul negru“ sau „Fuga“ (1995). În 2003, a jucat în „Lolita“, iar un an mai târziu, în „Alex şi Morris“.

Cel mai recent rol a fost Prinţul Potemkin în „Ecaterina cea Mare“, pusă în scenă de Cornel Todea la TNB.

A primit Premiul UNITER pe 2001 pentru cel mai bun actor, pentru partitura din „Barrymore“. Pasionat de muzică, actorul şi-a lansat propriul album, „Magazinul meu de vise“, în 2007.

De asemenea, a colaborat cu Gheorghe Dinică şi Nelu Ploieşteanu la albumul „Cântece de petrecere“ (2003). A cântat în duet cu Sanda Ladoşi pe albumul cântăreţei, „Nu mă iubi“ (1997). (Doinel Tronaru) (Au contribuit Andrei Udişteanu, Ramona Samoilă, Teodora Trandafir)

VEZI FIŞIERE MULTIMEDIA ATAŞATE