SENATUL EVZ: Nu este pentru cine se pregăteşte: Iliescu, Roman şi succesiunea lui Nicolae Ceauşescu (III)

SENATUL EVZ: Nu este pentru cine se pregăteşte: Iliescu, Roman şi succesiunea lui Nicolae Ceauşescu (III)

În ultimii ani de viaţă, Valter Roman a locuit pe strada Sofia, aproape de Statuia Aviatorilor şi de Piaţa Dorobanţi (pe aceeaşi stradă locuiau mazilitul Alexandru Drăghici şi soţia sa Marta).

Într-o garsonieră, lângă pod, locuia inginerul Tudi Ştefănescu, nepotul lui Henri Coandă şi proprietarul vilei. Tudi a fost coleg de liceu, la "Caragiale" cu mulţi copii din nomenklatură, nu purta pică nimănui. Înaintea familiei Roman, au locuit acolo familiile Adorian şi Einchorn. Acesta din urmă a fost unul dintre stâlpii Direcţiei de Informaţii Externe în perioada Dej, dar a fost epurat când s-a produs "etnicizarea" Securităţii si a celorlalte instituţii "sensibile". După "defecţiunea" generalului Pacepa, în 1978, DIE şi-a schimbat titulatura în Centrul de Informaţii Externe. Vorbitor nativ de maghiară, ca şi Valter Roman, Wilhelm Einchorn a fost unul dintre cei care i-au interogat pe membrii guvernului Nagy la Snagov. Roman, Adorian şi Einchorn erau toţi trei foşti interbrigadişti.

Revenit în ţară cu divizia "Horia, Cloşca şi Crişan", Valter Roman a ajuns colonel, apoi general în armata României şi şef al Direcţiei Politice a Armatei. În 1946, a scris o compilaţie hagiografică intitulată "URSS în război". A fost ministru al Poştelor şi Telecomunicaţiilor. Era unul dintre favoriţii Anei Pauker pe care a trădat-o în favoarea lui Dej. A fost anchetat pe linie de partid în anii 50 sub acuzaţia de titoism, dar Dej l-a apărat. Îl considera unul dintre puţinii ilegalişti în care putea avea deplină încredere. Începând din 1955 şi până la moartea sa în 1983, Valter Roman a fost directorul Editurii Politice, adică editura PMR/PCR, având rangul de adjunct de şef de secţie la CC al PCR. Prin 1963, familia Roman s-a mutat în noile vile construite lângă Arcul de Triumf, pe Aleea Trandafirilor, astăzi Bulevardul Mareşal Prezan. Spre deosebire de cei care au ajuns să locuiască acolo, în "locuinţe de serviciu" după 1990 (premieri, miniştri, preşedinţii Senatului şi Camerei), Petre Roman a beneficiat de acele cu totul speciale apartamente încă din juneţe. Revoluţia din decembrie l-a readus acasă… Ceea ce face cazul Petre Roman interesant este cariera sa de după decembrie 1989. Mă gândesc la asocierea cu Iliescu, la ambiţiile nemăsurate de a deveni "lider naţional", adică un fel de caudillo balcanic. În acest sens, cred că-l depăşea ca orgoliu şi aspiraţii pe Nicu Ceauşescu, care a fost mai degrabă un succesor "a contrecoeur". Nu mi-l pot închipui pe Nicu ţinând discursuri înflăcărate de tip "sunt os de ardelean" etc. Un universitar, se spune, respectat de studenţii să, Petre a stat în România şi a fost activ în organizaţia de partid de la Politehnică într-o perioadă când atâţia dintre amicii săi de juneţe erau deacum dezgustaţi şi mulţi plecau din ţară (Gelu Apostol sau Gyuri Sencovici). Nu mă interesează aici relaţia cu Zoia Ceauşescu (dacă şi cât a fost), nici aceea cu o cunoscută reporteră a Televiziunii, nici căsătoria cu fiica fostului ambasador în Elveţia, Ion Georgescu, jurnalista Mioara Georgescu, specialistă în Orientul Mijlociu, nici divorţul de aceasta. Mă interesează în schimb itinerariul său politic, legăturile mai mult sau mai puţin vizibile, perceptibile, identificabile, dar cât se poate de reale, în grupul care se pregătea să preia puterea.

Petre Roman se ştia bine cu Iliescu care a fost în relaţii cordiale cu Valter Roman, decedat în 1983 în împrejurări pe care Petre le-a considerat suspecte. S-a făcut o investigaţie, se pare că doctorul care a efectuat operaţia a fost penalizat, dar indicaţia lui Ceauşescu a fost să nu se comunice nimic familiei defunctului. Secretele partidului trebuiau să rămână pe veci îngropate. Oricum, între adversarii lui Ceauşescu din partid exista simpatie pentru fiul lui Valter Roman. Cine crede că Petre Roman a devenit premier în chip întâmplător şi spontan se înşeală. I-a avut ca naşi politici pe Ion Iliescu şi pe Silviu Brucan. Veteranii ideologi comunişti i-au cultivat convingerea că este un veritabil bărbat de stat. S-ar putea chiar afirma că Brucan l-a şcolit într-ale politicii. A deţinut funcţii de prim plan, inclusiv pe aceea de ministru de externe. Prin voia algoritmului, a ajuns şi preşedinte al Senatului României. Îmi amintesc de acel decembrie 1989 când m-a sunat istoricul Vladimir Socor, pe atunci analist al "Europei Libere", intrigat de această ascensiune, nevenindu-i să creadă că băiatul din liceu, nu tocmai strălucit ca performanţe academice, devenise, alături de Iliescu, conducător al României. Comentariile la acest articol sunt suspendate. Citiţi şi:

  • Nu este pentru cine se pregăteşte: Iliescu, Roman şi succesiunea lui Nicolae Ceauşescu (I)
  • Nu este pentru cine se pregăteşte: Iliescu, Roman şi succesiunea lui Nicolae Ceauşescu (II)

Ne puteți urmări și pe Google News