Anul trecut era la modă închisoarea Râmnicu Sărat, adusă în prim plan de trâmbiţata listă de torţionari vânturată de IICCMER, foarte curând după emisiunea în care Ion Mihai Pacepa a detaliat mecanismele manipulării în sistemul sovietic. În capul listei respective a fost pus Alexandru Vişinescu, sinistrul şi mediatizatul comandant al închisorii Râmnicu Sărat. IICCMER anunţase că va face publice 34 de nume. Nu le-a publicat şi nici nu a dat vreo explicaţie de ce nu a făcut-o. Lista era probabil… „de chichi”, aşa, ca să schimbăm vorba de la ce spusese Pacepa.

Dar nu-i nimic, chiar şi fără să fie în capul vreunei liste, Vişinescu e utilizabil ca halcă aruncată în gura presei şi a publicului. Spectaculos de înrăit, e numai bun să fie sfâşiat. Dacă se concentrează asupra lui, lumea va uita că el nu e decât o verigă din lanţul de responsabilități de care vorbeşte Profesorul Tismăneanu.

Vişinescu trebuie să fie judecat. E responsabil şi poate să îşi asume tot ce a făcut. După ce a fost un neom, trebuie să afle în sfârşit cine au fost oamenii de mare caracter pe care i-a pus la încercare. După ce s-a plâns că şi-a început viaţa într-o familie nefericită, trebuie să ştie că soţii, taţii şi fiii pe care a vrut să îi distrugă au depăşit prin statornicie în credinţă şi iubire nedreptăţi infinit mai mari decât a suportat el vreodată. După ce şi-a scris rapoartele cu greşeli de limba română şi şi-a folosit raţiunea doar ca să depăşescă în rău regulamentele, trebuie să afle că a lipsit ţara de cei mai verticali şi remarcabili intelectuali. Nu trebuie să îşi închipuie că s-a realizat, dacă din ucenic a ajuns să poarte uniformă cu epoleţi, ci să înţeleagă că a dezonorat aceste simboluri. Trebuie să vadă că a făcut exact lucrurile pe care le detesta. Că şi-a ratat viaţa pentru că a slujit diavolul din viaţa lui şi din istoria României.

E necesar să se stabilească vina personală a lui Vişinescu, însă aceasta nu înseamnă că el poate fi separat de sistemul pe care l-a slujit. Vişinescu a fost o verigă a „lanţului de responsabilităţi”, nu a acţionat de unul singur, ci a fost instruit şi promovat, ideologic şi instituţional, de regimul comunist. El e judecat abia acum pentru că sistemul din care face parte nu se lasă dezmembrat. Urmaşii lui ştiu că dacă începe să se vorbească de responsabilitatea unuia, atunci se va vorbi şi de responsabilităţile celorlaţi.

Un produs al sistemului care l-a promovat pe Vişinescu este şi Ion Iliescu. După ce a slujit credincios URSS-ul și PCR-ul, lliescu s-a făcut preşedinte în timpul unor evenimente sângeroase, după care a organizat alegerile din mai 1990 exact în condiţiile celor din 1946 și a chemat minerii împotriva ţărăniştilor şi a studenţilor pe care, tot ca în 1946, i-a taxat de „elementele fasciste”. Nu a fost judecat şi nu regretă nimic, iar partidul său şi şeful actual al guvernului nu se delimitează de el.

Chiar dacă acum PSD-ul e ceva mai snob decât era FSN-ul şi precursorul său, PCR-ul, tot mai persistă năravuri vechi, cum ar fi etichetarea duşmanilor ca pe vremea când Vişinescu era tartorul închisorilor şi toţi ţărăniştii erau „fascişti”. Ponta foloseşte astfel de cuvinte, care înseamnă teroare, crime şi lipsă de raţiune, pentru catalogarea celor care îi strică lui ploile. L-a făcut nazist pe europarlamentarul Elmar Brok, determinându-l pe Martin Schulz să afirme că un astfel de comportament este „inacceptabil” şi, mai recent, a arătat încă o dată că nu îi pasă de semnificaţia reală a fascismului refuzând decorarea lui Horia Roman Patapievici şi a lui Mircea Mihăieş pe motivul că „au exprimat opinii anti-româneşti, chiar fasciste”.

Ponta crede că poate jongla acum cu acuzaţia de fascism, așa cum se juca anul trecut de-a decomunizarea şi de-a compensaţiile pentru victimele comunismului. Altă explicaţie nu văd. Dacă ar fi luat lucrurile în serios şi chiar voia decomunizare, citea mai întâi istoria rezistenţei anticomuniste din România şi începea curăţenia în ograda lui. Dacă voia să fie clar pentru toată lumea că el refuză fascismul, ar fi trebuit să observe cultul adus mareşalului Antonescu, să reacţioneze, inclusiv la nivel european, împotriva creşterii vizibile a antisemitismului, şi împotriva teoriilor lui Dughin, care promovează bolşevismul, fascismul şi antisemitismul. Ori, nici vorbă să ia poziţie sau să facă gesturi concrete. Ponta vorbeşte de victimele fascismului şi ale comunismului exclusiv pentru a le compara cu corupţii care trebuie să apară pe bună dreptate în faţa tribunalelor. El nu a condamnat, ca omologii săi europeni, atacul de la Muzeul evreiesc de la Bruxelles, din 24 mai a.c. Singurul său gest concret a fost anularea finanţării memorialului Râmnicul Sărat, unde au fost închise foarte multe personalităţi ale rezistenţei anticomuniste care avuseseră totodată şi o clară atitudine antifascistă.

Ponta ştie numele lui Che şi a lui Mao, însă nu ştie cine a au fost cei care au avut de-a face cu Vişinescu la Râmnicu Sărat. Habar nu are că Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Victor Rădulescu-Pogoneanu, Camil Demetrescu, Radu Niculescu-Buzeşti, Augustin Vişa, Emil Boşca-Mălin, Ion Diaconescu, Corneliu Coposu, Ion Lugoşianu, Ioan Bărbuş, Victor Anca, Constantin Hagea, Theodor Roxin au fost colaboratori apropiaţi sau sprijinitori constanţi ai politicii lui Iuliu Maniu, atât împotriva regimului Antonescu şi a celui impus prin Diktatul de la Viena în Ardealul de Nord, cât şi împotriva sovietizării ţării.Datorită trecutului lor şi a atitudinii de la proces şi din închisoare (nu neapărat pentru apartenenţa la PNŢ), au fost consideraţi cei mai preţioşi prizonieri şi au fost duşi la Râmnicul Sărat pentru că de acolo puteau fi deportaţi mai uşor în URSS (acelaşi raţionament ca şi la închisoarea de la Sighet). Erau incoruptibili, democraţi convinşi, cu calități de lideri, și ar fi fost urmaţi dacă ţara şi-ar fi recâştigat libertatea. Comuniştii i-au urât de moarte, la propriu, şi au făcut tot ce au putut ca să acapareze şi să falsifice acţiunile lor pentru că nu voiau cu nici un preţ să se ştie că exista un curent semnificativ, autentic românesc, favorabil libertăţii. Cu cât românii apăreau mai fascişti, cu atât ruşii erau mai „eliberatori” şi „democratizarea”, adică bolşevizarea, devenea nu doar justificată, ci şi necesară, chiar şi în ochii Vestului. Să nu uităm că aceasta este şi semnificaţia mesajului trimis de Rogozin, în care sugera că sfârşitul fascismului trebuie sărbătorit la 31 august, când au venit ruşii la Bucureşti, şi nu la 23 august 1944, când a avut loc ieşirea din războiul alături de Hitler, decisă şi realizată de românii care, după câţiva ani, au fost duşi de marionetele Moscovei la Sighet şi la Râmnicu Sărat. Cu alte cuvinte, premierul României poate fi manipulat de Rogozin, dacă nu înțelege importanța Închisorii Râmnicu Sărat și dacă nu ştie cine şi de ce a fost dus acolo.

IICCMER-ul ar fi trebuit să vadă conexiunile, să protesteze împotriva anulării finanţării închisorii Râmnicu Sărat şi să apere onoarea şi memoria eroilor noştri. În ultimii doi ani însă această instituţie nu a fost deloc la înălţimea misiunii sale. A reacţionat slab şi târziu când Lucia Hossu Longin a comparat procesul lui Năstase cu procesele politice staliniste şi când Iliescu a pus teroarea colectivizării alături de investigaţiile justificate de după referendumul din 2012. Anul trecut, institutul l-a invitat la Universitatea de Vară a închisorii Râmnicul Sărat, cu acordul şi pe banii Fundaţiei Adenauer, pe V. Ernu, un admirator nedisimulat al URSS, care a vorbit acolo despre muzica alternativă sovietică între 1944-1989 (sic!). Mai recent a fost cooptat în echipă şi Daniel Barbu, un anti-anticomunist, care în anii 90 nu putea să vorbească calm de moșii de la conducerea PNŢCD, însă a făcut mare tamtam când a vizitat închisoarea Râmnicu Sărat, unde fuseseră închiși președintele și doi vicepreședinți țărăniști. Acum câţiva ani a colaborat la broşurica “Iluzia anticomunismului” (Ed. Cartier, 2008) – o compilaţie de texte ce se voia o replică la Raportul Tismăneanu şi a ieşit un eșec, fără interes pentru public sau specialiști. Pe lângă toate astea, presa ne mai dezvăluie ocazional detalii despre luptele interne din IICCMER. În astfel de condiții nu văd cum își poate recâştiga institutul credibilitatea pierdută, oricât de optimistă aş vrea să fiu după venirea lui Radu Preda.

În lipsa unei contribuţii semnificative şi coerente a IICCMER, cazul Vişinescu rămâne acum numai în seama justiţiei şi a presei. Contează foarte mult dacă presa va rămâne la nivelul poveștii lui Dracula la care se află acum, sau va face legătura cu caracterul criminal al regimului comunist și, mai ales, dacă va ști să arate că mesajul moral al eroilor e mai important decât tragedia prin care au trecut ei la Râmnicu Sărat.

Adevărul nu poate fi ascuns la infinit şi despre această închisoare oricum se află din ce în ce mai multe. Chiar dacă unii vor vrea să rămână la aplicarea prevederilor legale pentru faptele comise de Vişinescu Alexandru acum mai bine de 50 de ani, lucrurile nu se pot opri aici. Câteva întrebări superficiale sunt de ajuns pentru a se vedea legătura cu oameni și idei din ziua de azi. Ar fi deci o eroare să se amâne momentul adevărului și să se rateze șansa actuală.

Justiţia nu trebuie să îşi permită tergiversări şi greşeli de comunicare. Dacă va ști să facă dreptate, nu doar să respecte procedurile, atunci jertfa eroilor va fi onorată, cârdăşiile moştenite din regimul comunist vor mai pierde din aplomb şi va creşte prestigiul justiţiei. Vişinescu va avea şansa de a se elibera de minciuna în care a trăit şi, nevoit să accepte dreptatea, poate va accepta şi mila, nu a victimelor care nu mai sunt, ci a Celui care este pe cât de drept, pe atât de milostiv.

Mihaela Bărbuş e membră în Fundaţia Ioan Bărbuş şi scrie pe platforma În Linie Dreaptă