Nu ştiu cum lucrează colegii mei din oraş.

La ţară sunt particularităţi care m-au modelat ca om şi ca medic. Pacienţii au mult bun simţ. Au încredere în cel care îi consultă şi nu pun la îndoială prescripţiile. Sunt şi excepţii, dar foarte rare. Eu nu îmi amintesc să fi avut contre pe tema asta în cei unsprezece ani de când practic medicina în rural.

Astăzi, când indiferenţa şi falsitatea guvernează toate domeniile de activitate, e mare lucru să găseşti un om în care poţi avea încredere. Eu unul nu-mi permit să îmi bat joc de cei care vin la mine în suferinţă.

Reforma în sănătate e o mare vrăjeală. E încă o încercare a statului de a pune biruri pe o populaţie şi aşa sărăcită, sub pretextul că va îmbunătăţi ceva. Să vă spun un lucru cunoscut: din rahat nu poţi face bici şi nici diamante. Ieri am zăbovit la cabinet mult după program. Am avut de pus la punct nişte hârtii pe care mi le cer tot felul de instituţii. Nu de alta, dar să îşi justifice activitatea. Dacă sunt obligat să-mi raportez toată activitatea în format electronic, de ce dracu mai sunt pus să fac formulare? Cu câteva click-uri, persoane competente pot avea orice detaliu al muncii mele. Corect? Păcat că nu se doreşte asta şi se schimbă numai conduceri dar sistemul rămâne la fel de sufocat de birocraţie. Mişto ţara asta, nu?

Bun... Am rămas în dispensar. Eu, o sticlă de cola rece şi clasicul pachetul de Davidoff  Clasic. Echipa ce face furori oriunde merge. Tarja îmi ţine companie. Uşile şi geamurile erau larg deschise, lăsând să intre aroma verii. Eram concentrat pe câteva porcării statistice când, deodată, aud un zgomot de frâne şi câteva glasuri panicate. - Avem noroc! E maşina aici. Doctorul încă nu a plecat.

- Domn doctor! Veniţi repede!

Percutez. Ies în stradă. Văd un tablou de coşmar. Doi indivizi masivi duceau pe cineva într-o pătură. În spatele lor veneau două femei albe la faţă.

- Ce s-a întâmplat? - rag eu - Ce aveţi acolo?

- E Andrei. L-a muşcat ceva în pădure. Nu ştim ce. Îi este foarte rău, nu se poate mişca. Abia respiră, e vânăt tot. - îmi răspunde unul dintre ei.

Andrei e un copil autist de zece ani. Între noi e o relaţie specială. Doar eu îi pot administra tratamentul cronic. În ultima vreme face nişte injecţii recomandate de medicul specialist cu care colaborez şi vine zilnic la cabinet. O lasă pe mama lui pe hol. Intră la mine singur, dă noroc şi se aşează pe pat aşteptând înţepătura. Autiştii au nişte reacţii ancestrale uneori. Pe bune. E ceva întipărit adânc în subconştientul ce, din păcate, la guvernează existenţa. Am fost foarte impresionat într-o zi când m-a tras de tricou, în semn că îl vrea el. După ce i l-am dat, a împărţit cu mine sticla de apă pe care o avea.

- Când s-a întâmplat?

- Acum zece minute. L-am adus aici cât de repede am putut şi ne-am rugat tot drumul să vă mai prindem.

- La salvare aţi sunat?

- De ce? Vine fără medic. Ce ştiu să facă nişte asistente? Dumneavoastră sunteţi cel care a înviat odată pe cineva - îmi răspunde mama. - Vă rog, faceţi ceva.

Nu mai pierd timpul cu discuţii. Aduc copilul în cabinet, îl întind pe canapea şi în câteva secunde pun diagnosticul de şoc anafilactic.

- Sunaţi la 112. Eu încep cu ce ştiu dar obligatoriu trebuie dus la spital - spun eu sever. - Îl ţin în viaţă până acolo. Deschid tot felul de fiole, execut ca un robot, calm şi fără să mă pierd, tot ceea ce manualul Merck şi experienţa m-au învăţat. În douăzeci de minute ajunge ambulanţa. Andrei s-a colorat la faţă în roz, a deschis ochii şi m-a prins de halat.

Perfuzia curgea domol, anturajul se uita la mine ca la un demiurg ce a creat lumea asta cu tot felul de imperfecţiuni, parcă anume. Asistenta de la salvare îmi spune:

- Dumneavoastră ne chemaţi rar dar atunci când o faceţi chiar e ceva grav.

- Acum e stabilizat. Plecăm la spital. Vin şi eu cu voi.

- Cum spuneţi.

Am însoţit copilul. Pe drum a avut două recidive uşoare dar nu mi-a dat drumul la halat. Am ajuns la UPU şi am lăsat specialiştii să-l preia.

Cred că luni îl externează. Îl aştept cu o sticlă de apă minerală în frigider. Ce să fac? Ţin la pacienţii mei. În loc de concluzie: vedeţi la ce e bună birocraţia? Să mă ţină după program. Atât!