Cine a fost Veronica Micle, femeia iubită de cel mai mare poet român din toate timpurile, Mihai Eminescu? Întrebarea i-a preocupat și chiar i-a obsedat pe admiratorii poetului. I-au răspuns istoricii literari, de la G. Călinescu și până la Elena Vulcănescu, autoarea unei monografii consacrate Veronicăi Micle.

Dar s-au scris și romane în care tânăra soție a profesorului Ștefan Micle din Iași apare ca personaj. Dintre ele sunt celebre cele din trilogia Romanul lui Eminescu (1935-1936) de Cezar Petrescu și Mite (1934) și Bălăuca (1934) de E. Lovinescu. Trilogia pe care o datorăm lui Cezar Petrescu, romanțioasă, compromisă printr-o poetizare exterioară și excesivă a vieții poetului, o prezintă pe Veronica Micle, în mod simplist, ca pe o femeie frivolă, atrasă de mondenități și de aventuri amoroase pasagere.

Ca romancier, cunoscutul critic și istoric literar E. Lovinescu dă și el dovadă de misoginism, plecând de la unele diatribe eminesciene la adresa femeii („minte scurtă, poale lungi” etc.), citite – de el, și de alții − greșit. Iată, de exemplu, ce crede E. Lovinescu că gândește poetul după ce se culcă pentru prima oară cu Veronica, într-un han, la Iași, la inițiativa ei:

„Se așeză pe marginea patului, mărețul act al cărnii, fără de care sentimentele cele mai pasionate, dragostea spirituală cea mai înflăcărată nu sunt în ochii femeiii decât fapte fără valoare, se mistuise; femeia, care vibrase pe toate coardele lirei lui, și de cinci ani îi locuia în toate încăperile sufletului, care i se amestecase în fiecare picătură de sânge și se împletise în jurul fiecărui gând, muză, amantă ideală, obsesie – după datina sexului ei, de abia acum se credea a lui, de când fusese frământată câteva clipe în rufele neprimenite ale patului unui han, în care cu câteva minute înainte o altă femeie împlinise gesturile aceluiași rit, fără pretenția însă de a stăpâni și sufletul unui mare poet.”

În mod surprinzător, și Florina Ilis, autoarea unui roman despre Eminescu, „Viețile paralele”, publicat în 2012, este... misogină în reprezentarea Veronicăi Micle, imaginându-și-o ca pe o femeie prozaică și geloasă, care citește fiecare nouă poezie a lui Eminescu încercând să ghicească, plină de venin, ce femeie i-a inspirat-o.

A apărut în aceste zile, în sfârșit, la o editură cu nume simbolic, „Junimea” din Iași, și un roman despre Veronica Micle în care sunt depășite aceste prejudecăți: „O legătură inexplicabilă” de Mirela Stănciulescu.

Mirela Stănciulescu este una dintre cele mai valoroase prozatoare de azi, prea puțin cunoscută, din cauză că nu frecventează lumea literară (deși este membră a Uniunii Scriitorilor). A mai publicat romanele „Cine ești tu?”, „Copilul de foc” și „Emoția” și a tradus (din portugheză și respectiv engleză) cărțile unor autori ca Jose Saramago, Augusto Abelaira, Jan Willem van de Wetering și Joyce Carol Oates.

În viziunea Mirelei Stănciulescu, Veronica Micle este un om al vremii ei, cu o înțelegere realistă a vieții, dar și cu nostalgia unei iubiri mai înalte decât flirturile de salon. Ea ni se înfățișează deopotrivă ca o cochetă victorioasă, ca o biată femeie, cu grijile ei (mamă a două fiice și, de la un moment dat, văduvă lipsită de mijloace materiale), și ca o ființă aleasă, visătoare, capabilă să înțeleagă ce reprezintă Eminescu. Veronica Micle ȘTIA că Eminescu este un geniu, ceea ce puțini alți contemporani ai poetului știau. Este foarte probabil că, la 3 august 1889, refugiată la Mânăstirea Văratec, n-a murit pur și simplu, ci s-a sinucis, înțelegând că viața ei nu mai are rost după moartea lui Eminescu, la 15 iunie 1889.

Deși îl iubea ca pe un geniu intangibil, voia în același timp să-i fie soție, pentru consacrarea socială a dragostei ei.

Mirela Stănciulescu reușește ca nimeni altcineva să portretizeze acest personaj complex, să-i reconstituie viața sufletească, să-l umanizeze. Iată, ca exemplu, un singur pasaj, despre ce se petrece în mintea Veronicăi, aflată la Iași, după ce citește o scrisoare de la Eminescu, pe atunci redactor la ziarul „Timpul” din București:

„Poftim! Aşteptările ei matrimoniale se lungeau iarăşi spre o nouă amânare! Mihai se plângea în scrisoare că are mult de lucru cu gazetăria, că are dureri mari de cap, că e o atmosferă tulbure şi încordată în Cameră, după demisiile celor patru vicepreşedinţi, iscate de plecarea necugetată a lui Brătianu la Berlin înainte de aflarea rezultatelor alegerilor din Anglia, şi de ataşarea lui la alianţa austro-germană, cu puţin înainte de demisia lui Bismarck... Aşadar, o altă eschivare de la luarea unei decizii matrimoniale...

Veronica îşi scutură părul bălai, înfuriată. Nici această scrisoare nu îi limpezea nimic, absolut nimic, doar îl disculpa, din nou, pe el. Avea doar câteva vorbe dulci aruncate la final, duioase, dar și distante – mai degrabă distante, decât duioase, se răzgândi ea, din nou înfuriată. Scrisul aplecat, frumos, foarte îngrijit al lui Mihai îi părea acum rece, fără simțire. L-ar fi dorit tremurat, pătat de lacrimi, dovedind înfrigurare și patimă. ”

La sfârșitul lecturii avem impresia nu că am aflat de la cineva cum era Veronica Micle, ci că am cunoscut-o chiar noi. Că ea ni s-a confesat, că ne-a făcut s-o înțelegem, că ne-a ajutat să-l întrevedem o clipă și pe Eminescu.