Acest 2020 este pe cale să se încheie, ne dă înapoi, împreună cu dărâmăturile pandemiei, şi dărâmăturile unei ţări care n-a fost niciodată atât de urâtă.  Instituţiile sunt urâte, regiunile urăsc guvernul, iar culoarea politică nu mai este implicată: se urăsc reciproc indiferent, oricum.

Comercianţii sunt urâţi, cei nesiguri îi urăsc pe cei aranjaţi, statul şi freelancerii sunt urâţi, magazinele alimentare care rămân deschise şi magazinele de haine care trebuie să închidă, toate sunt urâte, profesorii şi copiii care nu pot merge la cursuri şi care protestează în faţa şcolilor sunt urâţi.

Urâm tot ce ne stă în cale, chiar şi pe medici

Urâm chiar medicii, chiar şi pe cei care ne salvează viaţa pentru că am încetat să credem în ei şi pe cei care nu răspund la telefoanele mamelor şi copiilor care sunt mâhniţi şi îngrijoraţi de cei dragi pentru că acum nu mai putem suporta, suntem şi puţini iar covidul ne zdrobeşte. Vecinii sunt urâţi, sindicatele şi organizaţiile comerciale sunt urâte, companiile care fac greve fiscale, ca în Toscana, şi restauratorii şi barmanii care protestează singuri pentru că îi urăsc pe cei care i-au reprezentat cândva: „Nu mai avem încredere”, spun ei.

Urâm farmaciştii şi farmaciile şi companiile farmaceutice care „fac bani din sănătatea noastră”, tinerii urăsc bătrânii care îi obligă să rămână acasă, iar bătrânii urăsc tinerii cărora nu le pasă de sănătatea tuturor. Cei sănătoşi urăsc pe cei bolnavi, iar cei contagioşi pe cei necontagioşi. Urâm virologii care apar la televizor „să-şi dea cu părerea” şi jurnaliştii care „nu spun adevărul şi speculează terorismul media”.

N-am urât niciodată mai mult ca acum

Politicienii în întregime, care au cucerit odinioară podiumurile, sunt cei mai urâţi devenind o ţintă perfectă pentru frustrările naţionale.
Nu ne-am urât niciodată atât de mult, iar preşedintele Mattarella şi-a amintit acest lucru în urmă cu câteva zile cu un apel la „a ne întoarce împreună”. Cine ştie dacă îl vom asculta.

Nu ne-am urât atât de mult, probabil din vremurile tensiunilor din anii ’70, când cel puţin existau părţi distincte, facţiuni clare. În timp ce astăzi suntem cu toţii împotriva tuturor şi ajungem să ne simţim pur şi simplu foarte singuri. Crăciunul este peste o lună şi încă nu ştim ce va fi. Dar noaptea trecută, în timp ce mă plimbam pe sub o minunată ploaie pe strada Tornabuoni, pustie şi alienantă, din Florenţa, m-am gândit că aşa este: nu ne-am simţit niciodată atât de singuri ca astăzi,  scrie Agnese Pini- directoarea cotidianului La Nazione.