Primele victime ale COVID-19 sunt bătrânii: chipurile, pentru a fi protejați, au fost izolați ca niște ciumați în case, împiedicați să-și vadă copiii și nepoții și lipsiți de îngrijiri sanitare elementare.

Un reportaj-anchetă cutremurător realizat de Associated Press prin azilurile de bătrâni americane.

 

Când epidemia de COVID-19 a lovit casa de bătrâni în care era internat Donald Wallace, acesta a fost unul dintre puținii norocoși care au evitat infectarea.

A murit totuși, și într-un mod oribil.

Bine sănătos înainte de pandemie, șoferul de camion pensionar, de 75 de ani, din Alabama, a ajuns atât de malnutrit și de deshidratat, cântărind doar 44 de kilograme, încât fiului său i s-a părut ca un deținut dintr-un lagăr de concentrare.

Șocul septic indica o infecție urinară netratată, E.coli descoperite în corpul său de la propriile fecale demonstrau igiena jalnică, iar o pneumonie de aspirație sugera că Wallace, care avea nevoie de de ajutor pentru a se hrăni, se înecase probabil cu mâncarea.

„Nici măcar nu își mai putea ține capul drept, atât de mult slăbise”, a declarat fiul său, Kevin Anderson. „Au încetat să mai aibă grijă de el. L-au abandonat.”

În timp ce peste 97.000 de rezidenți din azilurile americane au murit în pandemie, organizațiile care apără persoanele vârstnice afirmă că un val de decese, distinct de cele provocate de coronavirus, a ucis alte zeci de mii de bătrâni, din cauză că personalul suprasolicitat nu le-a mai oferit îngrijirile de care aveau nevoie.

Organizațiile care supraveghează activitatea din aziluri au fost asaltate cu rapoarte despre pacienți în scutece murdare, neschimbate de atâta vreme încât bătrânii aveau pielea jupuită, erau ținuți în pat cu escare care îi mâncaseră până la os, și lăsați să se topească de foame și de sete.

În plus, discuții pe care reporterii Associated Press le-au avut cu zeci de persoane din întreaga țară dezvăluie existența unui număr masiv de decese cu o cauză neclară, despre care medicii cred că au fost provocate nu de neglijența personalului, ci de o stare mentală vecină cu disperarea, provocată de izolarea prelungită și numită în unele certificate de deces „lipsa de dorință de a trăi”.