Politicienii şi intelectualii vest-europeni s-au convins pe ei înşişi că au creat „o zonă a păcii” prin diplomaţie, când în realitate ei acţionau ca şi cum protecţia SUA li se cuvenea.

Asta îmi aduce aminte de o scena de la sfârşitul filmului Ursul de Jean-Jacques Annaud (1988) , în care, eroul principal, un ursuleţ, pare a reuşi să înspăimânte singur o pumă. Când perspectiva se lărgeşte, spectatorul vede că în spatele ursuleţului stătea o imensitate de grizzli, foarte furios, şi că, de fapt, puma s-a îndepărtat la vederea namilei şi la auzul urletelor sale. Ursuleţul fuge repede către ursul cel mare pentru că înţelege că salvarea a venit de la el. Europa nu a avut această înţelepciune în 1990. (A confundat ursul cu URSS-ul.) A crezut că dibăcia sa explică totul și s-a fălit cu pacea de după al Doilea Război Mondial, deși meritul nu era în întregime al său. A instituit dogma întoarcerii-Rusiei-pe-calea-cea-dreaptă și nu s-a mai abătut de la ea. A stabilit că nu mai există riscuri serioase dinspre Est și a uitat repede că forţa, adică bazele militare americane din Europa, au avut un rol esenţial în menținerea păcii,.

Şi  Estul a avut baze militare pe teritoriul său, însă aparţineau unui regim politic care și-a ucis mai mulți cetățeni pe timp de pace decât uciseseră duşmanii în timp de război. Dar pentru că știrea nu era difuzată oficial la televizor, această stare de lucruri a fost denumită tot "pace". Forţa militară din Vest era controlată prin pârghiile societăţi normale, păcătoase şi vulnerabile. Cea sovietică era în slujba unei himere ucigaşe şi a nomenclaturii. Europa nu vede diferenţele nici acum și crede că aceiași pace a domnit și în Vest, și în Est. Iar pe această lectură a trecutului și-a construit politica externă şi cea de apărare. E greu de crezut că sistemul rezultat va fi apt să facă faţă provocărilor, mai ales dacă vin dinspre Rusia.

UE dă impresia că pur și simplu nu are expertiză în ce privește Rusia. Probabil că are niște experți, dar cred că numele lor sunt cunoscute doar de colegii lor, tocilari ca și ei, deţinători de numeroase diplome de la universităţi renumite, dominate de gânditori de stânga. Produse ale unei educații care, cum spune Thomas Sowell, e doar "puțin mai mult decât o costisitoare izolare de realitate", nu pot accepta că dialogul şi  instrumentele instituţiilor internaţionale eşuează foarte frecvent în contact cu regimurile care cred doar în manipulări, ameninţări şi forţă, precum cel al lui Vladimir Putin. Formarea pe care au primit-o le-a permis să pună între paranteze Cecenia, Georgia, Smolensk, uciderea Annei Politkovskaia, a lui Alexander Litvinenko și a altor nenumărați incomozi mai puțin cunoscuți. La începutul erei Putin, acești experți contau pe o evoluție pozitivă pentru că noul președinte rus era eficient și părea apt să pună capăt haosului din timpul lui Elțin. Apoi și-au pus speranțele în Medvedev care, moderându-l pe Putin, urma să facă Rusia mai cooperantă cu Vestul. După asta, au crezut că aderarea Rusiei la OMC va introduce niște reguli pe care chiar și rușii le vor respecta și așa se va găsi numitorul comun. Nu au băgat de seamă că în timp ce ei tot găseau motive de optimism, Rusia devenea "benzinăria care se dă drept țară", de care vorbește John McCain, și totodată locul cel mai receptiv la ideologii ucigașe, ca fascismul, bolșevismul și combinațiile lor. Avem deci toate motivele să ne temem că și în cazul situației actuale evaluările acestor eminențe cenușii se vor menține slăbuțe, vor duce la soluții incomplete și vor nemulțumi pe toată lumea.

Nu spun că la Bruxelles nu se muncește pentru dosarele privitoare la Rusia, însă rezultatele sunt modeste și fără durabilitate. Responsabilii de dosar nu par a merge cu evaluările până la concluziile finale, probabil de teamă să nu îşi asume decizii tranşante. Se ocupă de bucăţica lor şi se gândesc că nu are rost să se complice cu situaţia de ansamblu pentru că, în fond, nu vor avea de a face cu Putin însuși, ci cu alţi experţi, asemenea lor, interesaţi de rezolvarea profesională a unei probleme. Menţinerea dialogului, indiferent cum, e preferată oricărei alternative, ca și cum ar fi un scop în sine, fără să se remarce că însăşi conţinutul  noţiunii e diferit la Moscova şi la Bruxelles.

Atunci când discută despre un dosar, europenii urmează anumiți pași: revăd legislația și corespondenţa cu partea rusă, se consultă între ei, caută să prevadă dificultăţile care pot să apară în timpul negocierilor, propun soluţii acceptabile pentru toţi. La ruși, abordarea e complet diferită. Poziţia e stabilită în funcţie de ce consideră rușii că UE nu face sau nu a făcut în dosarul respectiv, iar negociatorii (cu trecut comsomolist și şantajabili pentru corupție) cred că au de-a face cu exploatatorii, ereticii şi homosexualii care stăpânesc de veacuri putredul și arogantul Occident. Europenii fac concesii atunci când sunt practice şi avantajoase. Ruşii le fac în funcţie de contextul politic. Ei văd relaţia cu Vestul în termeni de forţă, biruinţă, înfrângere, etc. Vesticii evită aceste idei pentru că le consideră subiective şi prevestitoare de radicalisme. Își cer și scuze pentru orice neînțelegere și îi mai scuză și pe omologii ruși că sunt presați politic de sus. Ruşii nu concep că o astfel de atitudine e autentică, aşa că o iau ca pe o nouă dovadă de ipocrizie şi de lipsă de virilitate a europenilor.

Europa ar trebui să ştie că gândeşte foarte diferit de Rusia pentru că nu duce lipsă de istorici, politologi şi gânditori care să fi studiat bine URSS-ul și Rusia post-sovietică şi să fi scris suficient de clar despre mentalitățile de acolo. Unii, ca Alain Besançon şi Jean-François Revel, au publicat analize ale societăţii sovietice şi post-glasnost a căror acurateţe a fost verificată. Alţii au luat în seamă mărturii demne de încredere, ca cele ale Anei Politkovskaia sau Aleksander Litvinenko şi au recomandat moderarea optimismului cu privire la democratizarea Rusiei. Alţii, ca Stéphane Courtois şi Vladimir Tismăneanu, s-au încumetat să coordoneze volume care să prezinte bilanţul unor regimuri de inspiraţie sovietică şi au făcut şi conexiunile cu cei care se mai inspiră din ele astăzi. Câţiva, ca Olavo de Carvalho, Alexander Umland, Anton Şecovţov sau Stéphane François, l-au luat în serios pe Dughin şi  l-au prezentat publicului deja de câţiva ani. Ei au spus demult că e un esoteric, admirator al unor sceleraţi sângeroşi ca Ivan cel Groaznic, Stalin şi Reinhard Heydrich, că e un promotor al urii împotriva Vestului, că este foarte influent la Kremlin și în mediile militare ruse, şi că nu poate fi considerat tradiţionalist, aşa cum vehiculează vulgata actuală, după ureche sau înregimentare politică.

Deşi autorii amintiţi şi-au documentat afirmaţiile, cei mai mulţi au fost luaţi în derâdere, injuriaţi şi ameninţaţi cu poliţia corectitudinii politice. Nu au putut fi combătuţi punctual pentru că nu s-a demonstrat cu fapte şi cu argumente că s-au înşelat, însă li s-a lipit eticheta de controversaţi de către vuvuzelele culturale. După măgăriile pe care au fost nevoiţi să le înghită, acum se vede că, de fapt, analizele lor au fost corecte cu privire la moştenirea comunistă şi la mentalitatea rusă. Că au descris corect mecanismele şi rolul actorilor, că au diagnosticat ideile, că le recunosc chiar dacă sunt reformulate. De ce nu s-a ținut cont și de expertiza lor? De ce nimeni de la Bruxelles nu a avut suficientă viziune pentru a înțelege cine sunt Putin și Dughin? Măcar acum, după atâtea probe de incompetență, ar trebui să fie clar pentru toată lumea că Ashton, Van Rompuy şi echipele lor au eșuat lamentabil. Nu foarte demult, fuseserăm anunțați, cu surle și tobe, că numirea lor inaugurează epoca în care UE va vorbi pe o singură voce în materie de politică externă și că toată lumea va ști unde să telefoneze ca să vorbească cu Europa. Ashton și Van Rompuy nu au avut în general pricepere și prestanță, însă în relația cu Putin parcă au insistat să arate că nu știu ce vor, că nu pot să gândească și să vorbească decât "administrativ" (vorba lui Vanghelie), deci că sunt irelevanți.

Dacă un important lider UE ar fluiera în biserică cu privire la cauza LGBT, ar fi nevoit să demisioneze pe loc, chiar dacă i s-ar termina mandatul peste două săptămâni. În schimb, dacă politica UE față de cel mai dificil, imprevizibil și agresiv vecin ratează în mod repetat obiectivele (și așa modeste) pentru că e bazată pe wishful thinking, atunci nu se schimbă nimic. Decât să renunțe să vadă dialogul și pacea ca pe un produs al formulelor magice din cuvântări și hârtii, responsabilii de la Bruxelles preferă un discurs bâlbâit față de Rusia, în care sancțiunile modeste sunt însoțite de declarații deconcertante ca cea a lui Martin Schultz.

A venit vremea ca UE să prezinte un mesaj coerent în fața propriilor cetățeni, ca și a celor care o consideră un reper, cum sunt ucrainenii, georgienii sau basarabenii. Un bun început, pentru formularea acestui mesaj ar fi să arate practic că ascultă toate punctele de vedere, organizând audieri în PE și seminare în care cei care au dovedit că sunt capabili de analize realiste să aibă posibilitatea să prezinte temele care până acum au fost tabu. Nu mă aștept ca UE să devină hotărâtă de pe o zi pe alta, însă ar câștiga în consistență prin diversificarea surselor de informație.

Ezitările de până acum nu îi ajută pe europeni să înțeleagă cum stau lucrurile și nici nu le stimulează solidaritatea, iar asta îi dă lui Putin motive să se prăpădească de râs. Popularitatea îi crește exponențial în Rusia, iar restul lumii nu îi stă în cale. E exact ce vrea, să fie admirat sau temut. Amândouă variantele sunt la fel de bune pentru planul lui. Ce l-ar destabiliza ar fi doar o confruntare cu bărbați adevărați, iubitori de libertate și neșantajabili. Cu ei nu ar avea nici o șansă. Dar Kremlinul nu crede că ei există și Europa nu îi va găsi până nu va fi în fața unei tragedii.

 

Te-ar putea interesa și: