Cei care blochează adevărul despre Mineriada din 1990 sunt exact cei care au trimis jandarmii peste protestatarii din 10 august 2018. Și în 13-15 iunie, și pe 10 august, românii frumoși își cereau libertatea și doreau să trimită acasă, și de ce nu, la închisoare, niște torționari. De ce n-am primit încă satisfacție? Va dura peste 30 de ani și aflarea adevărului despre 10 august, deși îl cunoaștem cu toții?

La auzul propoziției „Vrem vinovații pentru mineriada din 1990!”, liderii pesediști cască. Nu li se pare importantă. După 30 de ani de la cea mai sângeroasă mineriadă, ale cărei victime se cunosc, nu și păpușarii juridici, fumul sinistru care acoperă criminalii a reușit, parțial, să adoarmă și dorința de dreptate a unui neam pretins liber. Dar nu este vina poporului.

Răsfățații regimului comunist și urmașii lor au dus și încă duc un război informațional de uzură pe toate flancurile frontului pro-democrație. Una dintre mizele majore este aceea de a-i convinge pe români că orientarea pro-atlantică a țării este o eroare strategică ale cărei consecințe sunt efectele unui nou imperialism, perfid și periculos. O asemenea abordare este extrem de riscantă, căci fără finalizarea dosarelor „Mineriada” și „1989”, societatea românească nu are nicio șansă la exorcizare. Dacă nu admitem că ridicarea unei țări normale, care să dea tuturor o șansă să se afirme, se poate face numai după ce profitorii vor primi și o palmă juridică, nu doar una morală, vom continua băltirea. Iar dacă justiția nu reușește să ducă la capăt aceste două dosare cruciale pentru sănătatea unui popor e ca și când ar da dreptate, după 30 de ani, celor care strigau în stradă „moarte intelectualilor!”, celor care îi înjurau pe bărboși și anunțau că au găsit valută în sediile partidelor istorice.

Educația elevilor ar trebui să înceapă cu „a fost odată 1989 - 1990”, iar cei care au luptat în stradă, cu consecințe uneori fatale, pentru a reda țara tuturor cetățenilor ei, ar trebui cinstiți, nu jigniți. Ei există, încă, și cer și acum, exact ca atunci, ca profitorii, indiferent de natura lor, să plătească, iar bolșevismul, cea mai mare boală a sufletului acestei țări, să dispară. În toate formele sale.

Puțini români sunt înjurați de goarnele PSD mai cu aplomb decât Marian Moroșanu „Ceaușescu”, omul care a stat în decembrie 1989 în fața tancurilor, a fost arestat la mineriada din 13-15 iunie fiind considerat de Regimul Iliescu „deosebit de periculos” și a fost bătut atât de crunt, tot atunci, încât a rămas cu un defect de vorbire. S-au răstit la el Dragnea, Iordache, Nicolicea și cam toți politrucii nepieptănați cărora Marian le-a spus în față cât sunt de ipocriți. Au coșmaruri cu el toți mizerabilii care tratează poporul ca și când ar fi idiot, acesta fiind motivul pentru care i-aș dedica un capitol distinct în manualele de istorie, dacă le-aș concepe eu. Sau i-aș face o catedră pentru a preda copiilor încă din clasa a V-a ce înseamnă să nu pui niciodată genunchiul jos în fața nemernicilor.

Da, e un taliban. Este inflexibil, imposibil de convins să facă un compromis, trăiește în extrema sa asumată pentru a fi un veritabil avertizor de integritate. Știe exact ce face, dar este clopotul care ne sună în cap de fiecare dată când ne întrebăm (dacă mai avem obrazul acesta) cum e bine, moral, corect. Peste 100 de ani, când va pleca la Domnul, testamentul lui Marian va conține un singur cuvânt: Onoare.

Cei care au trimis minerii în stradă acum 30 de ani n-au avut-o. Nici nu cunoșteau termenul, credeau că e un fel de cod fiduciar al hoților, al politrucilor, al activiștilor de frunte care aveau un algoritm personal al moralei. Acest cod al deontologiei de partid începea cu a pupa mâna stăpânului și se termina cu a-i duce borcanul la analize. Totul pentru ca sluga perfectă să fie sigură că primește o sinecură, o măslină, o atenție, o iertare a păcatului de a nu lăuda PCR înaintea copilului recompensat cu 10 la teză.

Împotriva acestei idiocrații utile dictaturii, pe care Iliescu & Co dădea un strat de var democratic, au ieșit românii în stradă imediat după revoluție! Cei care au realizat rapid că restaurația e la fel de mârșavă ca dictatura, căci este vopsită în nuntă și se folosește de buna-credință a cetățenilor, au fost tratați cu bătăi crâncene și au fost numiți „golani”. Iar această optică s-a perpetuat politic, căci socialiștii cu față umană au constatat că bazinul lor electoral e consistent. Și cum să nu fie, de vreme ce 50 de ani de comunism au retezat spiritul antreprenorial, au camuflat servilismul spunându-i „succes” și au făcut din teroare un modus vivendi?

...Pe prima pagină a cărții de istorie, alături de tricolorul nostru sfânt, aș pune Imnul Golanilor. Intrigați, elevii ar întreba ce înseamnă. Într-o zi, ar afla adevărul. Iar adevărul este acesta: Alegeri fără comunişti,/ Fără nomenclatură,/ Şi nu vă temeţi de "golani"/ Fără coloratură./ Din cei care au murit aici/ Ne-am reîntors năluci/ Să nu mai fie cum a fost/ Măcelul de atunci.

Mai bine haimana,/ Decât trădător,/ Mai bine huligan,/ Decât dictator, Mai bine "golan",/ Decât activist,/ Mai bine mort,/ Decât comunist.