Din consistenta operă care ne-a rămas de la Filippo Lippi, se remarcă revenierea sa permanentă la tema Fecioarei și a Pruncului.
Sigur, mi se va spune, Lippi era călugăr, picta ceea ce i se comanda pentru altare, săli de mănăstiri sau chilii, iar tema Fecioarei și a Pruncului era una favorită a timpului, așa cum e și astăzi, pentru că Întruparea este cel dintîi fundament al creștinismului. În paranteză fie spus, îmi amintesc de o remarcă de tot misterioasă a părintelui Andrei Scrima dintr-una din cărțile sale: ”Întruparea e mai profundă decît Învierea”.
Revenind, însă, îndrăznesc să trec peste o asemenea, îndreptățită poate, întîmpinare și să rămîn la ideea că recurența temei în opera sa înseamnă mai mult decît rezultatul statistic al unor comenzi repetate. De altfel, tema subiacentă, cea a maternității, este dominantă la Filippo Lippi pentru că, pe lîngă desele lucrări care implică pe Maica Domnului și pe Isus, avem multe altele în care apar Sfînta Ana și Maria abia născută, ori scene de la nașterea unor sfinți, precum Sfîntul Ștefan sau Sfîntul Ioan Botezătorul. Fiecare dintre acestea, sînt episoade ale tandreții, ale iubirii, al adorației. Sîntem, adesea, tentați să interpretăm extrem de realist picturile Renașterii pentru că am fost învățați, nu fără temei, că Renaștearea însăși a fost un fel de invazie a realismului vizual peste simbologia schematică și cam fadă a scolasticii. Ceva ca o victorie a omului real împotriva unui ideal ce devenise plictisitor și străin, în cele din urmă. Marii pictori ai Renașterii, și Filippo Lippi este unul dintre cei de primă ligă, fără îndoială, ne dau motive să gîndim așa. Programatic, ei au încercat să facă din poveștile biblice și, mai tîrziu, din cele mitologice în general, povești de viață în care sîntem implicați cu adevărat fiecare dintre noi. Această cotidianizare a mitologiei a avut menirea de a reînsufleți mitul, de a-i reda vigoarea, de a-i reîmprospăta adevărul și nu pe aceea de a ne pune pe noi, privitorii, pe picior de egalitate cu figurile mitologice. Desigur, nici demitizarea nu era în inteția acelor artiști - lumea s-a stricat mult mai tîrziu învățînd voluptatea diavolească a demitizării, a demascării și a vulgarizării oricărui lucru cît de cît înalt.
Pictura lui Filippo Lippi îndeplinește perfect această misiune subtilă. Figurile Madonelor sale sînt, pe cît de naturale, pe atît de supra-naturale - trăsăturile sînt perfect omenești, dar aerul pe care îl inspiră, precum și lumina blîndă pe care o emană (lecție bine învățată de Lippi de la Fra Angelico și de la Masaccio) indică imediat cărei lumi aparțin. Figurile Pruncilor, însă, sînt mai complexe: în acest caz sarcina pictorului este mai complicată, pentru că spiritul ludic specific prunciei are a se combina cu un fel de seriozitate a marii misiuni pentru care Domnul s-a întrupat. Încă o dată și încă o dată, cu Lippi vedem că scopul picturii nu este acela de a reda realitatea cît mai fidel, ci acela de a vedea nevăzutul prin aprofundarea/transfigurarea văzutului. Protecția pe care de Medici i-au acordat-o tot timpul lui Lippi l-a pus pe acesta în parteneriat de lucru cu Michelozzi și cu Donatello. Astfel, vedem în mai toate picturile lui Lippi un simbolism difuz, de plan secund, în care formele se articulează într-un mesaj de fundal, rezultat al dialogul picturii cu sculptura și cu arhitectura.
Ne puteți urmări și pe Google News
La maturitate, Filippo Lippi a preferat culorile stălucitoare, luminoase, vii și a pictat figuri rustice, populare, găsind o simplitate a adresării care a plăcut enorm publicului timpului și cred că constituie și astăzi unul din ingredientele farmecului picturii sale. Influențele flamande se văd bine. Mai puțin disciplinat decît Masaccio în privința ordinii în perspectivă și mai slab din punct de vedere mistic decît Fra Angelico, Lippi își găsește propriul drum descoperind că liniile dau ritm unei imagini. De aceea, realismul său este mai convingător și mai accesibil. Totuși, ar fi o greșeală să credem că Filippo Lippi este un pictor pentru mase. El păstrează rafinamentele și aluziile culturale a căror descoperire într-o lucrare face deliciul cunoscătorilor. Oricum, mi se pare că rostul picturii lui pe lume este dincolo de ea însăși, articulîndu-se cu biografia sa într-o serioasă problemă de ordin etic. Dar despre asta, mîine.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
