Sunt momente în viață când trebuie să punem capăt unei relații de iubire, chiar și când nu suntem pregătiți sau nu ne dorim să facem acest lucru.

Acel moment când ne dăm seama că pentru o relație e nevoie de amândoi partenerii și de o viziune comună asupra viitorului, iar în realitate suntem separați de perspective, nevoi și propriile credințe limitative.

Orice despărțire este urmată de o perioadă de „doliu” din punct de vedere psihologic, pentru că deși nu moare nimeni, de fapt moare o relație între doi oameni care s-au iubit, au experimentat împreună diverse momente frumoase și care, acum, prin separare, aleg să rămână doi străini.

Deși în fiecare moment în lume, probabil cineva experimentează o ruptură de o persoană dragă, nu toți resimțim la fel acest moment. Diferența o face propria experiență de viață, cu tot cu experiențele similare de până atunci, și chiar experiențele pe care le-am avut în interiorul cuplului și, mai ales, de gradul de implicare pe care l-am avut în acea relație.

Când unul dintre parteneri decide să renunțe la relație, corect este să-i redăm libertatea și să-i respectăm decizia. Oricât de greu ne este, așa este cel mai corect pentru amândoi. Cine își dorește o relație cu cineva doar de dragul obișnuinței sau din milă? Sau pur și simplu din dorința de a nu fi singur?

O relație care nu are la bază principii solide, nu are șanse reale să fie pe termen lung și, mai ales, să aducă cu sine o evoluție demnă de povestit nepoților. Fiecare relație însă se „ocupă” cu dezvoltarea persoanală a fiecăruia și aduce schimbări importante în propria persoană, practic ajută la maturizarea emoțională.

Confucius spunea: „Dacă iubești pe cineva, lasă-l liber. Dacă se va întoarce, îți aparține. Dacă nu se va întoarce, nu ți-a aparținut niciodată.” Este cel mai profund citat care se potrivește situațiilor în care ne aflăm cel puțin măcar o dată în viață. În esență, iubirea este și un pic de alchimie și dacă cineva nu-ți mai răspunde cu aceeași intensitate sentimentelor atunci propriile sentimente nu valorează nimic.

După despărțire, în general, cea mai afectată este stima de sine. Începem să ne căutăm propria vină, apoi observăm că suntem răniți în orgoliu, apoi alegem să trăim în trecut cu toate amintirile frumoase și cu toate promisiunile pe care ni le-am făcut. Și, poate, cel mai dureros este că ne dăm seamă cât de ușor renunță la noi cel pe care noi încă îl iubim.

Toate acestea ne distrug în timp stima de sine, de multe ori fără să ne dăm seama și, mai ales, fără să ne apărăm într-un fel. Despărțirea este un proces delicat, dar nu este sfârșitul lumii. Fără să ne dăm seama, poate fi cel mai bun lucru care ni se întâmplă. Nu luăm în calcul că, în lumea asta mare, sunt multe persoane care sunt nefericite în mariajele lor pentru că nu au avut curajul sau demnitatea să pună capăt unei relații. 

Nu luăm în calcul că o relație nu este sănătoasă atunci când trasformăm iubirea în obsesie, în obișnuință sau în dependență. Viața în cuplu este foarte frumoasă atunci când ambii parteneri știu să rămână echilibrați, au aspirații comune, sunt dispuși să se respecte, îi leagă niște sentimente puternice și, poate, ce e mai important e că își acceptă defectele reciproc.

Fiecare relație terminată ar trebui să arate ca un capitol încheiat din propria carte a vieții noastre și, așa cum este normal, după ultimul capitol scris să dăm pagina și să deschidem un nou capitol cu noi așteptări și cu alte perspective