Lavinia Betea este un intervievator inteligent. A fost amabilă pînă a ajuns, chiar, la o subtilă solidaritate cu Ștefan Andrei. Uneori, ai chiar impresia că admiră unul sau altul dintre gesturile politice ale fostului ministru de externe sau că îl invidiază pentru șansele pe care le-a avut de a întîlni atîtea personaje istorice. Sper ca Lavinia Betea să fi fost așa din considerente de ordin tactic, pentru a putea să ”scoată” cît mai multe de la Ștefan Andrei și nu pentru că, așa cum se mai întîmplă, tot studiind ceva (comunismul românesc în acest caz), ajungi să te atașezi afectiv de obiectul de studiu, să ridici nuanța la nivel de principiu și, în final, să crezi că răul a fost bine, negrul a fost alb și Ceaușescu plus Ștefan Andrei s-au îngrijit cu istorică responsabilitate de români și de România. Totuși, nu este aproape nimic de admirat  în comunismul românesc, în afara simplului fapt al supraviețuirii.

În interviu, Ștefan Andrei a fost abil în demersul său defensiv.  Părea că povestește un film în care altcineva l-a jucat pe el însuși. A fost, desigur, acolo, a vorbit cu toți oamenii cu care a vorbit, a văzut toate cele pe care le-a văzut, dar le mprturisește, totuși, de parcă nu a fost el. Lipsește cu totul virbația morală cu care marii trîitori își povestesc viețile.  În general, foștii lideri comuniști nu regretă. ”Ține-te tare, că n-au ce să-ți facă!”, pare a fi motto-ul vieții lor de după 1989. Iar degringolada instaurată în biata noastră țară după alungarea lor de la putere le-a dat chiar un fel de mîndrie a celor pe care le-a săvîrșit. Unde mai pui că, așa cum spuneam ieri, există și  o largă majoritate de băștinași care cîntă în struna mîndriei deșucheate a acestor oameni care au nenorocit pur și simplu România.

 Sigur, oamenii își încheie viața suveran, fiecare cum crede. Ștefan Andrei nu pare a avea nici un regret că a fost printre cei care au condus Partidul Comunist Român vreme de decenii, pînă în 22 decembrie 1989. Unele greșeli, desigur, a mai făcut și partidul, chiar și Ceaușescu, dar, în linii mari, nimic nu pare a fi fost în neregulă în România de dinainte de 1990.

Ștefan Andrei susține și el teza repetată aproape ca o mantra de foștii comuniști: ”ea a fost de vină”. Elena Ceaușescu este diavolul în persoană. Totul era foarte bine pînă cînd a intervenit ea. De atunci (a doua parte a anilor 1970), Ceaușescu însuși s-a schimbat și răul a început să se extindă. Nu au existat crima, genocidul politic, tortura, frica și violența extermă a mijloace de instruare și consodliare a puterii. Nimic din toate astea! Pur și simplu era foarte bine, regimul era ok, poporul se simțea binișor, dar a început Elena Ceaușescu să fie tot mai importantă pe lîngă Nicolae Ceaușescu și s-a dus totul de rîpă. Din cauza ei, comunismul românesc a ajuns detestat de oameni și, în final, doborît de o revoluție. Evident, e o explicație pentru minți simple. Dar cîtă simplitate e în jur! Cum ziceam,  iau act, deja plictisit, de această teză: totul s-a dus dracului din cauza Elenei Ceaușescu.

 Evident, însă, Ștefan Andrei este cu mult mai intelgient decît media VIP-urilor ceaușiste. Astăzi, el ne spune că Ceaușescu a greșit luînd-o înainte cu comunismul cînd, de fapt, trebuia să se oprească la socialism. Cu alte cuvinte, opțiunea fundamentală era bună, doar că s-a exagerat puțin. Poporul nu era pregătit pentru marele salt în Paradis și nea Nicu, idealist fiind, nu a mai avut răbdare. Ștefan Andrei ne spune că asta a fost, de fapt, problema. Plus, firește, Elena Ceaușescu. Nu veți găsi în carte prea multe despre nivelul de trai al românilor, în afara unor constatări de bun simț ale penuriei generalizate.  Cînd vine vorba despre libertate și despre drepturile omului, Ștefan Andrei citează, sibilinic, pe nu știu ce comunist chinez care i-ar fi spus ”toți dorm în aceeași încăpere, dar fiecare visează visul lui”. Ce-o fi însemnînd asta? Că în Europa esticii și vesticii ”visau” diferit cînd vorbeau despre drepturi și libertăți fundamentale? Că a fi liber la București este, totuși, altceva decît a fi liber la Paris? Mister.

Cartea este străbătută ca de un fir roșu de ceea ce ceaușiștii de azi consideră marea victorie a zeului lor: desprinderea de sovietici. Începută încă de Dej, scoaterea României de sub puterea sovietelor a fost, se zice, desăvîrșită de Ceaușescu. Sînt unul dintre foarte puținii sceptici în privința asta. Mi-e clar că Ceaușescu se temea de sovietici, căci aveau puterea de a-i face rău. Mi-e clar că motivația anti-sovietismului său venea exclusiv din spaima de a nu pierde puterea în România și, așa cum se întîmplă în cazul tuturor dictatorilor lumii, pe măsură ce acumula putere tot mai multă, pe măsură ce îi creștea lăcomia de putere, i-a  crescut și spaima că o putea pierde. La fel de clar îmi este că politica externă a lui Ceaușescu, faimoasa lui politică ”independentă” față de Moscova, nu a folosit deloc, absolut deloc poporului român. Adîncit într-o robie mizeră, poporul român nu a mai contat decît ca fantasmă pentru Ceaușescu. Așadar, mare folos n-am tras din ”independența” lui Ceaușescu. În fine, fiind o politică a spaimei continue, nici nu era egală în sine. Momentele sale de așa zisă independență, alternează cu momente de cumințenie totală, ba chiar cu servilism față de Brejnev și următorii. Mă uimește că sînt scoase din arhive și subliniate cu marker roșu doar frazele care susțin teza independenței României comuniste față de Moscova. Cînd le vom vedea și pe cele care dovedesc conformism, teamă, slugărnicie?  Ce vreau să spun este că nu mă imrpesionează deloc că Ceaușescu făcea pe independentul, cînd poporul meu trăia cum trăia. Să-i impresioneze pe alții!

Interlocutor inteligent, Ștefan Andrei se abține, în general, de la evaluări. Fie pentru că știe că pasivul covîrșește activul dacă faci bilanțul comunismului, fie pentru că (dacă el personal crede altfel) știe că ar distruge credibilitatea cărții întregi spunînd-o. Așa că se rezumă la rolul de povestitor.  Imaginea care rezultă, este, după mine, mai degrabă deprimantă. Ștefan Andrei face o figură ceva mai răsărită într-o adunătură de oameni pe care serviciul de cadre al PCR și o complicată coincidență conjuncturală i-au adus să conducă o țară, în general submediocrii, lipsiți de orice merit profesional sau moral, și care stau cu capul plecat în fața unui Ubu. Înțelegem din carte că Ceaușeștii s-au purtat,  inadmisibil cu Ștefan Andrei. Scena în care Ceaușescu, nemulțumit că Ștefan Andrei este căsătorit cu o actriță frumoasă și glamoroasă, în contrast puternic cu bibilicile cenușii ale curții sale, i-a cerut să divorțeze, pare direct decupată din Jarry. (Ștefan Andrei a spus: ”Păi de ce să divorțez, îmi iubesc soția, avem un copil…” și Ceaușescu răspunde: ”Ei, lasă, copilul e mare deja…”) Întrebarea care se pune imediat este cum de un om întreg mai poate suporta să ”lucreze” cu un șef care ajunge să-i ceară așa ceva? Ștefan Andrei lasă și el în mister răspunsul la întrebarea-întrebărilor: dacă Ceaușescu ajunsese atît de rău, te umilea întrînd barbar în viața ta intimă (Ștefan Andrei confirmă că Ceaușeștii îi împînziseră casa, și dormitorul bineînțeles, de microfoane), erai aproape sigur că te va mazili (nu cred că chiar era, dar așa mărturisește, așa consemnez), nu mai erai de acord cu deciziile lui, fusese preluat ca perosnalitate de diavolul însuși, (adică de Elena Ceaușescu), ce mai căutai acolo? Cum de 22 decembrie 1989 te-a prins exact la masa de decizie cu el? Dar, la această întrebare, Ștefan Andrei nu a răspuns. E drept, nici nu i-a fost pusă.

Altfel, măcar ca exercițiu, nu poți să nu te întrebi ce s-ar fi ales de Ștefan Andrei dacă România nu cădea, după al doilea război, în mîna sovieticilor? Într-o lume normală, ce ar fi făcut Ștefan Andrei? Probabil că tot politică.

 

Nota redacţiei: Întrucât apropierea campaniei electorale a transformat secţiunea de comentarii într-o platformă de propagandă politică, forumul va fi blocat până după alegerile prezidenţiale. Cei care doresc să îi transmită mesaje lui Sever Voinescu o pot face la adresa [email protected]. Vă mulţumim pentru înţelegere.