Vladimir Tismaneanu: "In noua sa carte "Theophil Magus - Confesiuni 2004-2006" ("Universal Dalsi", 2007), cele 150 de  eseuri ale lui Leonard Oprea despre Raul radical si variantele sale in secolul 21 sunt tot atatea puneri in garda cu valoare tamaduitoare".

Situate la intersectia mereu vulnerabila dintre „Eu” si Tu”, in acel misterios plan despre care scria Martin Buber, marturisirile si diagnosticele lui L. Oprea, desi necrutatoare, sunt pline de Iubire.

Aparenta simplitate nu trebuie sa insele: moralistul stie ca se misca pe un teritoriu de o uriasa complexitate. Gandurile sale sunt impecabil randuite intr-o solemna arhitectura a compasiunii si vibratiei etice. Aceste daruri le-a surprins N. Steinhardt cand saluta opera literara a lui L. Oprea drept una nascuta din acea sinceritate ce defineste marile creatii artistice. Si, evident, scrierile lui au fost interzise de hingherii culturali ai regimului comunist.

Inradacinate in ethosul crestin, deci unul al iertarii, ispasirii si mantuirii, aceste superbe eseuri ne ingaduie sa privim lumea in care ne este dat sa traim cu un sentiment al vointei-bune, deci al tolerantei inspirate nu de abdicari ipocrite, ci de stiinta faptului ca pacatul este parte a destinului uman si poate fi rascumparat prin incredere si adevar.

Cand scrie despre duplicitate, miselie, fariseism ca patologii ale actualei tranzitii, L. Oprea numeste suferintele conditiei umane in ceas istoric de imensa importanta, cand vechile axe de coordonate s-au naruit, iar cele noi sunt derutante si incerte. Pentru acest scriitor, moralitatea este fapt de viata. Ii repugna orice forma de exclusivism. Se revolta cand intalneste mojicia, bascalia ieftina, poltroneria si, mai ales, huliganismul xenofob. Iudeofobia ii repugna nu doar logic, ci si teologic.

Una dintre cele mai tulburatoare meditatii se intituleaza „Mostenirea”: „Nimeni nu este raspunzator pentru greselile sau crimele parintilor sai, fratilor sau surorilor sale, ori ale prietenilor sai, ori chiar, si cu atat mai mult ale poporului sau - decat daca nu le recunoaste si nu le condamna luptand impotriva repetarii lor. Sau, altfel spus, decat daca si le asuma sau le perpetueaza existenta, constient, prin implicare directa ori indirecta”. Se propune un imperativ categoric al transcenderii oricarui determinism social, etnic ori biologic prin pariul pe libertatea de a ne cladi si recladi propria identitate.

Autorul cugeta neobosit asupra tribulatiilor unei Istorii ce ne-a facut pe toti sa simtim umbra strivitoare a ideologiilor totalitare, de la comunism si nazism si pana la radicalismul islamic al timpurilor mai recente, afirmand: „nazism­comunism­terorism islamic actual”.

Iar in cele 100 „Respiratii”, eseuri sui-generis oriunde, genuinele sale haiku inchid si redeschid meditatiile imbogatind tinutul sobru al reflectiei cu un halou senin fara de care ne-am rataci in labirintul ispitelor nihiliste. Nietzschean impotriva lui insusi, L. Oprea stie ca scopul este acceptabil doar cand, pentru atingerea lui, mijloacele utilizate sunt oneste, decente si morale.

Intr-o lume a lipsei de pudoare, a mastilor afisate grotesc si a imposturilor de tot felul, L. Oprea, cu voluptatea solitudinii mandru asumate, se opune acestor ignobile abdicari. Faptelor sale disidente anticomuniste le urmeaza astazi, in chip natural, aceeasi etica a refuzului complicitatii cu infamia.  Cand nu putini se gandesc la retele de interese si la pseudo-ierarhii, L. Oprea mediteaza la acele arhetipuri morale pe care filosoful D.D. Rosca le numea „valori vesnice”.

Stiu ca pe destui ii irita sinceritatea reflectiilor lui L. Oprea. In ce ma priveste, vad in franchetea sa tocmai filonul in absenta caruia ne pierdem in rationalizari imbacsite si retorici gaunoase. A numi Raul, a spune deci in ce crezi chiar atunci cand nu este deloc comod, inseamna a urma modelul camusian al intelectualului critic.

Falsul bizantinism, detectat de L. Oprea drept racila suprema a culturii politice romanesti, semnifica incapacitatea de a intelege ca o lume democratica are nevoie vitala de transparenta, claritate si rigoare morala. Pentru el, coruptia este celalalt nume al cinismului (si invers).

Tot astfel, observa si examineaza, cu amara tristete, avatarele „iacobinismului-de-mahala” (sintagma ii apartine), maledictiune ce bantuie  postcomunismul romanesc. Mai nou, autorul imi semnala, ca o consecinta recurent-agresiva a acestei maledictiuni, sterilitatea tantosa, pompoasa si acru-ranchiunoasa, nu o data caduca.

Leonard Oprea indrazneste sa puna degetul pe atatea din ranile morale ale tranzitiei. O face cu intelepciune, fara patima, fara dorinta stigmatizarii cuiva. Simplu spus, este un moralist intr-un univers unde prea multi se joaca de-a principiile. Nu intelege sa taca atunci cand constiinta ii dicteaza sa vorbeasca transant, aparand acele repere fara de care ne-am anihila ca fiinte morale. Leonard Oprea indrazneste sa puna degetul pe ranile morale ale tranzitiei. Carte de capatai, aceasta creatie este de neconfundat si irepetabila.