Ne găsim într-un moment extrem de tensionat.
Războiul este total, argumentele au fost deja înlocuite cu stratageme, unele dintre ele provenind din arsenalul fostei securităţi. Nu mai contează instituţiile, importanţi sunt numai oamenii cu intenţia aproape nedisimulată că odată cu înfrângerea individului să îţi poţi subordona instituţia. Disperarea, frica şi năuceala pierderii puterii şi apoi a înfrângerii dezastroase în alegerile locale îi fac pe cei care până de curând erau depozitarii unei puteri aproape absolute să recurgă la cele mai neaşteptate metode, la cele mai derizorii soluţii. Surprinzătoarele acuzaţii de plagiat ce îl privesc pe primul ministru, ca şi decizii defintive şi irevocabile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra incompatibilităţilor şi conflictului de interese în cazul ministrului culturii duc cu uşurinţă către o concluzie cât se poate de simplă - cineva doreşte cu ardoare destabilizarea guvernului României, cineva îşi doreşte cu intensitate căderea acestuia. Luptă politică alunecă pe nesimţite către o nouă etapă, aceea a confruntării între principalele instituţii ale statului. Este un film pe care l-am mai văzut cu toţii. I-am mai văzut pe Traian Băsescu şi pe Calin Popescu Tăriceanu confruntându-se pe viaţă şi pe moarte, numai că atunci lucrurile evoluau într-un cu totul alt context. Cei doi câştigaseră puterea împreună, cei doi se prezentaseră împreună în faţa electoratului, ruptura producându-se atunci când partidele celor doi se aflau împreună la guvernare. Raportul politic dintre cei doi era în mare măsură echilibrat, puterea partidelor lor şi influenţa asupra electoratului fiind în bună măsură stabilă. Astăzi, lucrurile sunt fundamental diferite. Astăzi ne aflăm în faţa unei construcţii politice care se bucură în mod evident de simpatia electoratului, Uniunea Social Liberală, opusă unui Partid Democrat Liberal prăbuşit, a dus la dimensiuni liliputane, a unui Partid Democrat Liberal în care bătălia internă ţine loc de strategie politică. Cum de ni se întâmplă aşa ceva? Cui îi datorăm această nouă realitate politică românească, din care Partidul Democrat Liberal se retrage pe tăcute, după ce prin demagogie şi populism se umflase mult dincolo de capacităţile sale reale? Totul s-a întâmplat cu un an şi jumătate în urmă, între sărbătoarea Crăciunului şi Anul Nou, atunci când cei doi lideri ai partidelor ce astăzi formează Uniunea Social Liberală, au hotărât să construiască această autentică formulă, aproape de uniune naţională, punând la un loc dreapta şi stânga cu un singur scop - restaurarea adevăratelor valori democratice. A fost soluţia pe care ei au găsit-o pentru a pune capăt unei puteri care nu îl mai ascultă deloc pe celălalt. Atunci s-au mişcat foarte repede, atunci s-au confruntat cu propriile lor partide şi cu reţinerea probabil justificată a unor lideri politici, iar Crin Antonescu a reuşit fără să ezite să îşi susţină punctul de vedere în pofida acuzaţiilor de trădare a principiilor liberale pe care mulţi apropiaţi o aduceau. A văzut clar şi expresia cea mai evidentă a acestei clarităţi o reprezintă acel 25-30% câştigat de PNL cu ocazia alegerilor din 10 iunie.
Recomandările noastre
