Bunăstare, locuri de muncă de calitate, oportunități de educație și asigurarea sănătății mentale sunt câteva dintre obiectivele pe care le urmărește Europa în ceea ce privește situația tinerilor. Anunțul vine în contextul în care pe data de 1 ianuarie 2022 începe Anul European al Tineretului, care va aplica instrumentul Next Generation pentru formarea generațiilor tinere.

Planul autorităților europene este să reglementeze aspecte legate de egalitatea în drepturi, incluziune socială, asigurarea sănătății mentale, printre altele. Decizia oficialilor europeni vine în contextul în care pandemia de coronavirus a avut un impact important asupra tinerilor, potrivit europarlamentarului german Damian Boesselager.

„Să ne concertăm pe problemele mentale generate de pandemie”

„Cred că mulți oameni au simțit că un an sau doi le-au fost furați din procesul lor de dezvoltare. din întâlnirile cu prietenii, din mersul la școală, din posibilitatea de a se bucura de viață, de a petrece, de a avea toate aceste experiențe, hobbyuri care sunt așa de importante, mai ales când ești tânăr.

Eu cred că vom vedea cât de sever este impactul acestei pandemii, a lockdown-urilor, asupra tinerilor și eu nu cred că s-a terminat și cred că avem mult de lucru din punct de vedere emoțional și mintal și trebuie să ne concentrăm în acest An al Tineretului pe probleme mentale (n.r. generate de) pandemii și trebuie să avem grijă să nu uităm de cei care au fost afectați și să-i ajutăm să găsească moduri de a comunica și a-și împărtăși trăirile”, a spus europarlamentarul german Damian Boesselager, pentru Antena3.

Victimele ignorate ale pandemiei: Ce spune medicul Gabriel Diaconu 

De asemenea, specialistul în Psihiatrie Gabriel Diaconu a lansat la rândul său un semnal de alarmă cu privire la situația minorilor în contextul pandemiei de coronavirus. Se întâmplă lucruri grave și în cazul lor.

„Sunt pregătit, ca medic, să înțeleg decizia de-a ține copiii acasă pentru următoarele săptămâni. Ca părinte, recunosc, am obosit. Ai mei sunt de vârstă școlară și preșcolară. Ultimii doi ani au însemnat, cel puțin pentru cei mici, intrat și ieșit la întâmplare din comunitate. Acest du-te vino, în vremea când, în cele din urmă, au putut merge mai mult la grădiniță, a însemnat „recuperarea” tuturor virozelor ne-făcute între timp. Fără antrenament imun răspândit pe un an calendaristic, au făcut „schimb de timbre”, ecologic, în ferestrele condensate de coabitare.

Mă bântuie o imagine de anul trecut. Eram la parc cu ei, și fi-miu – la o vârstă la care de obicei copiii se agregă mai puțin în jocuri sociale – brusc a început să alerge după alți copii. Un hău mi s-a căscat, în mine. Viața asta fragedă, la început de drum, e în căutare de companie. Ce-am ajuns să le facem copiilor noștri – m-am întrebat. Dar sarabanda durerii a continuat. Continuă.

„Copiii au trecut prin durere. Ca și noi”

La începutul anului școlar cel mare mi-a mărturisit că nu mai suportă să facă școală în regim „online”. Din asta a început și el să se agite, i-au dat lacrimile, a început să țipe la mine că el înțelege de la noi că facem ce facem ca să nu mai moară oameni, dar și lui i-a fost greu.

Copiii mei au trecut prin durere. Prin pierdere. Ca și noi. Ne-am resemnat realității ăsteia bezmetice pentru o perioadă ne-determinată de timp.

Fix când începea „noul val” de infectări, din senin, fi-mea cea mică (3 ani, da?) a început să ceară, insistent, să-i adaptăm măscuțele de copii să și le pună, prin casă. Defila uitându-se în oglindă. Furie. Am simțit furie în mine. Ca om aș fi ieșit cu parul și-aș fi lovit în primul în care apucam, prins nărod la colț de stradă, care încă n-a înțeles ce ne face idioțenia lui.

„Există oameni cărora nu le pasă de copii”

Există oameni pe lumea asta care nu se gândesc la nimeni și la nimic. Există, știu asta, oameni cărora nu le pasă de părinți. Există, mai mult, oameni care n-au, sau nu le pasă, de copii. Suferă pământul tot felul de specii, deci îi suferă și pe nemernici. Dar, uite, amândoi lucrăm. Noi încă avem câteva opțiuni, niciuna confortabilă, niciuna perfectă, prin care ne putem „ține” copiii acasă încât să-i știm în siguranță în timp ce suntem la serviciu. Nu, nu mai e de mult o variantă sănătoasă. Au țesut cărări prin parchet, pentru că nu e sănătos să pui prunci în condiții de semi-detenție.

Nu e sănătos să-i tot smucești din echilibrul lor social, să-i transformi în „stăpâni ai muștelor” într-o perioadă formativă a vieții lor. Nu e normal să iei decizii cu asemenea ramificații, urmări, fie și motivat de cifrele dezastrului sanitar de afară.

Aseară, după maratonul de vaccinare, fix când ieșeam spre parcare mă acostează un cetățean care filma/ într-un live oarecare pe nusce rețea/ să mă întrebe de diverse. La care i-am răspuns (sper) politicos. Dar tot insista pe un termen pe care, obosit cum eram, totuși l-am recunoscut din propaganda anti-vaccinală: „obligativitate indirectă”.

„Propaganda anti-vaccinală nu ne obligă să sacrificăm sănătatea copiilor?”

Omul spunea, domnule doctor nu vi se pare că treaba asta cu certificatul verde e un fel de „obligativitate indirectă”, adică un fel de-a constrânge oamenii să se vaccineze? Dar, mă gândesc în dimineața asta în timp ce copiii încă-mi dorm, și nu știu dincolo de astăzi dacă voi avea grădiniță la care să-i duc, propaganda anti-vaccinală nu e tot un fel de obligativitate indirectă? Nu mă obligă pe mine, pe voi, să ne fracturăm viețile, să ne sacrificăm sănătatea mintală a noastră și a copiilor, să suferim suplimentar și ne-necesar doar pentru că o mână de demenți hrănesc focul conspirației vaccinului?

Mă gândesc la sutele de copii internați în spital cu COVID. Inclusiv la cei câteva zeci în terapie intensivă. Lor, lor ce le-ați făcut? Discutând ieri cu colegii mei pe tema opțiunii de-a vaccina obligatoriu anti-COVID, sau nu, mi-am exprimat clar opinia: e timpul să o facem.

Dacă România ar fi un pacient psihiatric, România îndeplinește criteriile legii de-a-și pune viața ei, și a altora, în pericol. De principiu, prin lege, în astfel de situații medicii instituie tratament pentru păstrarea vieții, dar și a sănătății mintale, a persoanei. Voi nu înțelegeți rana pe care-o croiți cu sapa în mintea copiilor noștri. Alienare socială. Izolare de prieteni. De-școlarizare. Boală, pestilență. Moartea prematură a bunicilor.

Am două motive pentru care perseverez. Unul e tată-meu din mormânt. Celălalt e că am trei copii acasă. Suferința lui e la final. Dar suferința lor e la început.

Vom îndura. Dar nu oricum. Și nu la îndemâna conspirației nevrednicilor. Sunt medic. Iar vorba mea, a noastră, va trebui să conteze până la final”, a transmis medicul psihiatru Gabriel Diaconu.