Invitatii EVZ
România între două calamități: epidemia COVID-19 și deficitul de înțelegere și solidaritate
Deși poate părea un truism, vă invit să ne reamintim că demnitatea și adevăratul caracter al unui popor se probează în momentele sale de mare criză: război, calamități naturale sau, dimpotrivă, calamități generate de erori sau devieri umane profunde (terorism, dictatură etc.).
Și, dacă se poate (și noi, românii, dacă vrem cu adevărat, dovedim mereu că se poate!), acest succes să fie obținut cu ușurință și imediat. Ceea ce a avut ca efect migrarea masivă după 1990 a forței de muncă autohtone spre Occident, cu deosebire a celei slab și mediu calificate, cu consecințe nefaste la nivel emoțional, precum reziliență scăzută la eșec și problematizare vecină cu complicația gratuită în situații noi sau neprevăzute, generând astfel neliniște, nesiguranță, frică, disperare sau, în situații ca cele provocate de acestă pandemie, panică și revoltă. Și nu ne referim doar la ce se întâmplă în vămi sau în centrele de carantină, ci și la ce scriu mii de oamenii pe net, pe facebook, pe whats app.
Nu pot să nu menționez aici scena cu adevărat dramatică pe care mi-a relatat-o zilele acestea cu emoție un cunoscut din Torino, oraș cu străzi și parcuri goale, străzi pe care circulau mașini ale carabinierilor cu difuzoare din care pătrundeau, sub codul roșu al stării de urgență, doar notele muzicale și versurile imnului național italian: Să rămânem uniți/Suntem gata să murim,/Suntem gata să murim..., în timp ce la geamurile clădirilor sute de locuitori cântau și ei imnul lor, cu speranță, de parcă imnul acesta ar fi antidotul pentru epidemia din aer, de pe străzi, de pe lucruri și din suflete...
Alăturați acestor imagini imaginile din vama Nădlac sau din locațiile de carantină ale diasporei sosite de curând cu zecile de mii la granițele țării! Compatrioți care, până mai ieri, erau foarte mândri că muncesc și că trăiesc în Occident, unii dintre ei declarând că nu se mai întorc niciodată în România! Pentru că, nu-i așa, de mii de ani Patria ubi bene! Până când s-a întâmplat să nu mai fie bine și atunci nu mai e patrie. E doar un loc în care cândva ai crezut că poți trăi mai ușor, muncind mai puțin și fiind plătit mai bine decât acasă la tine.
Ne puteți urmări și pe Google News
S-a mai întâmplat apoi ca acești compatrioți ai noștri, plecați fiind de ani buni, să se rupă de țara natală, de problemele și valorile ei, fără a le înlocui însă cu valorile țărilor care i-au adoptat provizoriu, având astfel falsul sentiment că se vor descurca pe termen lung la fel de bine după cum au avut impresia că s-au descurcat pe termen scurt, tolerați fiind de noua lor patrie iluzorie. Deviza a fost și a rămas pentru ei a avea, a agonisi cu orice preț, chiar cu prețul de-a munci și de a trăi în condiții mai precare decât cele în care au trăit și au muncit în România.
Recomandările noastre
