Dacă nu se simte un pic aroma straniu-înfricoșătoare a morții într-o proză, atunci ea nu este autentică. Sigur, moartea nu trebuie pomenită tot timpul, dar semnele ei prevestitoare, precum spaima, absurdul, angoasa sau deznădejdea, trebuie să existe.
În contrast cu ele, curajul, rațiunea, speranța vor părea nu doar mai reale, ci și mai pregnante. Viața palpită în paginile unei cărți doar dacă i se pun întrebări mari, doar dacă e provocată serios, iar întrebări mari vieții nu se pot pune decît cu gîndul la moarte. Nu-i așa că aveți uneori impresia că viața din cărți este mai intensă și mai adevărată decît viața pe care o duceți? De fapt, singura diferență este că viața din cărți ne este livrată în formă deja gîndită, în ea existînd „steroizii” minții autorului. Gîndirea creativă potențează viața, îi dă intensitate, îi atașează relief. „Moarte după-amiaza” de Hemingway este o carte captivantă despre viață și moarte, despre vitalitate și frică, despre condiția animalică a omului și despre eforturile sale de a trăi estetic. Este o carte despre coride. Încă din 1925, Hemingway se gîndise să scrie o asemenea carte. Călătoriile în Spania, dar mai ales două experiențe personale ale morții (sinuciderea tatălui său în 1928 și un accident de automobil din care el și Dos Passos abia au scăpat în 1930) l-au marcat în vremea genezei cărții. Tot moartea i-a fost în suflet lui Hemingway în timpul lucrului pe șpalturile acestei cărți. Editura titrase în susul fiecărei pagini de șpalt formula de lucru „Hemingway’s Death”, prescurtînd „Ernest Hemingway’s Death in the Afternoon”. Această notație îl va supăra foarte tare pe scriitor care, totuși, a stat aplecat asupra acestui șpalt cîteva săptămîni, pentru a-l corecta și a-l rafina. În jurul cărții acesteia s-au născut povești interesante. În 1934, Hemingway a dăruit manuscrisul original unui medic ginecolog din Kansas care ajutase la nașterea a doi dintre copiii săi, Patrick și Gregory – două nașteri extrem de dificile (pe cea la lui Patrick o va ficționaliza în finalul romanului „Adio, arme”). În 1958, medicul respectiv a scos manuscrisul la licitație și l-a vîndut pe o sumă consistentă, ceea ce l-a supărat foarte mult pe Hemingway. Și tot „Moarte după-amiaza” va genera și o bătaie cu pumnii în toată regula între autor și un critic. La apariția cărții, Max Eastman a scris un articol rău în „The New Republic”, găsînd cartea „penibilă, infantilă, ieftină, neinteresantă”. În 1936, deci la patru ani de la apariția articolului, Hemingway dă nas în nas cu Eastman în biroul editorului său. Se cunoșteau demult, din boema pariziană, cînd Eastman nutrea dispreț pentru Hemingway și nu ezita să i-o arate. Acum, în biroul editorului, rănit de amintirea cronicii, scriitorul îl abordează imediat cocoșește, îi cere socoteală și se repede la el. Cei doi se tăvălesc pe jos, cu editorul Perkins încercînd minute în șir să-i despartă. A doua zi, presa a vuit despre acest incident, care, evident, a fost povestit diferit de cei doi protagoniști. Hemingway a spus că s-a abținut cît a putut de mult, că dacă îi dădea un pumn de-adevăratelea îl scotea prin geam și Eastman ar fi plonjat direct pe Fifth Avenue (biroul lui Perkins dădea spre celebra stară new-yorkeză). Eastman, mai reținut, a explicat că Hemingway s-a repezit la el din senin și că nu i-a fost greu să-l imobilizeze la podea pînă s-a liniștit. Peste mulți ani, Perkins va livra și el varianta lui care va fi mai aproape de cea a lui Eastman decît de cea a lui Hemingway.
„Moarte după-amiaza” a fost terminată la începutul anului 1932 și, deși s-a vîndut bine, critica o va primi cu rezerve. Mai tîrziu, în economia întregii opere a lui Hemingway, nu va avea niciodată un loc proeminent ceea ce eu, ca „fan” devotat al autorului, cred e cam nedrept. Pot înțelege, însă, de ce criticii au avut rezerve. Pe de o parte, „Moarte după-amiaza” nu este considerată o carte de literatură („fiction”), nu este un roman în adevăratul sens al cuvîntului, precum „Adio, arme” sau „Pentru cine trag clopotele”, ci mai degrabă un lung eseu despre taumarhie. Cum spune Christoph Irmscher într-un recent articol dedicat lui Max Eastman în „Lapham’s Qarterly”, cartea lui Hemingway era o provocare aruncată genului jurnalistic prin transformarea ritualului brutal al coridelor într-un fel de cifru al căutării, altfel foarte personale, a sensului vieții și al naturii. Pe de altă parte, cartea pledează o cauză care, în opinia publică, era deja controversată la vremea scrierii ei și este definitiv tranșată astăzi în sens invers – pledoaria lui Hemingway este pentru frumusețea deopotrivă estetică și morală a luptelor cu taurii, vechi obicei spaniol care, cum spuneam, trezește repulsie și revoltă celor mai mulți europeni astăzi.
Dar, această carte este cu mult mai mult decît o povestire a coridelor – este o mare metaforă a frumuseții scrisului și o descriere în cheie alegorică a efortului auctorial. În orice caz, „Moarte după-amiaza” este o carte care explorează ritualul și tragismul cu metoda unui proces-verbal, fără emfază și fără leșin care cere sărurile. Hemingway a fost mereu criticat pe motiv că-i lipsește rafinamentul intelectual, că e preocupat excesiv de virilitate, că își exploatează în stare brută talentul. Dintre acești critici, probabil că celebra frază a Virginiei Wolf din 1927 este cea mai potrivită: „Hemingway are știința extraordinară de a scrie proză, dar epatează conștiința propriei virilități și, de aceea, talentul său se contractă în loc să expandeze”. De altfel, aflu din articolul mai sus evocat al lui Irmscher că Eastman însuși era enervat de obsesia lui Hemingway pentru virilitate și că îl considera, tocmai de aceea, mai degrabă complexat de lipsa ei decît excedat abundența ei. Hemingway pare foarte preocupat de propriul talent literar ca musculatură, dar pare a avea și conștiința propriei virilități care afectează erectilitatea talentului! Recunosc, uneori e minunată doamna Wolf, mai ales cînd scrie despre bărbați. Totuși, Hemingway rămîne un autor de raftul întîi în literatura lumii, iar „Moarte după- amiaza” este o carte nedreptățită, după părerea mea pentru că nu are gloria pe care o merită. Și dacă este cineva care se îndoiește de calitatea extraordinară a prozei acestei cărți, răspunsul unic și sigur pe care îl pot da este îndemnul recitirii ultimului capitol, care este genial pur și simplu, de la prima la ultima lui literă.
Editura Polirom merită mulțumirile cititorilor pentru multe motive: pe ale mele le are pentru seria de autor Hemingway! Cele mai multe dintre cărțile marelui american apar, aici, în traduceri noi – poate nu neapărat cele mai potrivite, pentru că limbajul ușurel și colovial, „trendy” și „cool”, preferat de traducător nu este întodeauna alegerea cea mai bună cînd se traduce Hemingway, dar efortul editorului este remarcabil și faptul că avem o colecție Hemingway conținînd, practic, toate cărțile sale este un cîștig enorm pentru cultura română.
Recomandările noastre
