În satul hunedorean Obârşa, cei trei olari care-şi mai practică meseria spun că se află la ultimele piese pe care le lucrează. Taxele impuse de guvern şi vârsta înaintată a meşterilor fac ca, peste câţiva ani, olăritul să dispară din satul pe care această ocupaţie, practic, l-a pus şi l-a menţinut pe hartă.
Cu spatele aplecat sub povara celor 81 de ani pe care-i poartă, Petru Nedea se mişcă destul de vioi prin curte. De undeva de după şură se-ntoarce cu o bucată de pământ în mână. Toarnă puţină apă peste ea şi începe să o frământe. Strânge cu putere bucata de pământ. O împarte în două, o strânge iarăşi, mai pune un pic de apă şi iar o împarte în alte două bucăţi până când din bucata cea mare rămâne doar o minge mică de lut ce începe să se înmoaie. Din acest punct frământatul devine şi mai intens şi este completat cu lovituri de palmă peste sfera de lut. Nea' Petru se urcă apoi destul de greu pe laviţa pe care are pusă ca o pernă, o bucată de piele de oaie netunsă. Izbeşte bucata de lut în centrul discului din faţa lui, iar cu piciorul drept începe să învârtă discul de jos, conectat cu primul printr-o tijă de fier. Roata olarului este veche de aproape 200 de ani şi nu trebuie decât să mai fie unsă din când în când. Degetele-i bătrâne dar încă sigure încep să stea în diferite poziţii. Între ele începe să se contureze mai întâi fundul, apoi pereţii, "gâtul" şi, la final, muchia unei ulcele de lut de aproximativ un litru. Aproape de final, meşterul ia o bucată mică de tablă găurită în mijloc pe care o numeşte "pieptene de lut" cu ajutorul căreia netezeşte ulcica ce continuă să se învârtă între mâinile sale. O sârmă subţire petrecută printre roată şi ulcică şi gata, vasul e gata de pus la uscat. Totul a durat cam 10 minute. "Ehei... acuma-i simplu. Mai greu îi la găsit lutu', la uscat oalele în cuptor şi cel mai greu îi la vândut. Nu să mai vindie ca pă vremuri", spune bătrânul resemnat.
"Din asta mi-am ridicat o casă"
În timp ce povesteşte, Petru Nedea mai face o farfurie întinsă, apoi un "blid" (castron). Nu poate să lase lutul pregătit şi netransformat în vas. "De când mă ştiu io am olărit. Mă mai strecuram, când eram mic, şi mă jucam cu lutu'. Tata meu nu m-o lăsat să fac oale de la cap la coadă numa când am împlinit 15 ani. Tre să fii tare-n mâni ca să poţi face aşa ceva. La 10 ani nu prea are cum să-ţi iasă", spune Petru Nedea, adăugând că, atunci când era el mic, la fiecare casă din Obârşa era câte o roată de olar şi un cuptor de "ars" vasele din lut. "Mergeam cu căruţa cu boi până la Lugoj, la Alba, sau la Blaj, la târguri ca să vindem. Câte două tri zile eram numa pă drum să ajunjem acolo. Eu din asta am trăit. Din asta mi-am ridicat o casă. Ştiu când am început cu făcutul de oale, da nu ştiu când o să mă opresc. Tata meu o făcut oale pân la 90 de ani. Io abia fac 81. Când m-or lăsa puterile, n-o mai face". Petru Nedea mai merge şi acum la târguri. Uneori nu vinde nicio piesă, cu toate că o căniţă costă 3 lei, iar o oală pentru sarmale, 15 lei. Cu puţinul pe care-l câştigă îşi completează pensia de 350 de lei. Nu renunţă la meseria lui, mai ales că e convins că apa băută dintr-un ulcior tradiţional e oricând mai bună decât dintr-o sticlă de plastic, smântâna stă mai bine într-o ulcică de-a lui decât într-o găletuşă frumos colorată, iar sarmalele ies mai bune într-o oală de-a lui decât în orice cratiţă cumpărată din magazin.
Doar pentru "reprezentaţii"
Mircea Borza (71 de ani) se numără şi el printre cei trei olari rămaşi în Obârşa. Până anul acesta, în septembrie, a produs vase din lut regulat. Când a constatat că impozitul pe care i-l cere statul pentru activitatea lui a crescut de la 120 la 1.100 de lei şi-a spălat mâinile de lut şi nu se mai murdăreşte decât foarte rar. "Acuma mai am un lot de marfă lăsat în cuptor. După ce-l vând, mai fac numa' când oi fi chemat la un târg mare. Nu mai are rost să mă chinui. Sunt şi bolnav. Nu pot lucra numa ca să plătesc impozit la stat. O să mai fac, aşa, de plăcere, când o să mă simt mai bine", explică olarul. Mircea Borza spune că mai ales din 2008 a început să scadă vânzarea oalelor de Obârşa pentru că "oamenii nu mai are ban cum ave mai năintie". "Am fost şî la Muzeu' Satului, la Sibiu, şî n-am vândut nimic. Am plătit benzină 250 de lei, am cheltuit cu mâncarea ş-am rămas în pagubă", adaugă bătrânul cu un ton compus în egală măsură de tristeţe şi resemnare. "În sat, olari mai suntem eu, Petru Nedea şi verişorul meu, Petru Borza. Ei îs mai bătrâni ca mine şi n-or să mai poată face nici ei oale prea mult de-acu încolo. Copiii ăştia n-or vrut de tineri să facă oale. Mai bine să duc să s-angajeză şî gata. Îi păcat că n-o să mai facă nime' oale aici, dar, las că o să să mai facă-n altie părţ' din ţara asta, chiar mai fainie' ca aci", se consolează Mircea Borza.
N-au cui să lase meşteşugul
Nepotul lui Petre Nedea, Petrişor are 22 de ani şi niciun gând să se apuce şi el de olărit. Se mulţumeşte să-şi însoţească bunicul la târg mai mult doar ca să-i facă pe plac. Preferă să facă naveta 50 de kilometri, până la Hunedoara, unde, deocamdată, lucrează ca paznic. "Nici nu-mi prea place olăritul şi nici nu mai e rentabil, aşa că de ce să mă apuc şi eu?!", se justifică tânărul. Nici Mircea Borza nu are cui să-şi lase roata, cuptorul şi secretele meseriei. A apucat să-şi înveţe nepotul, pe Dan (20 de ani), prea puţine din câte ştie. Dan spune că, din când în când, se mai joacă şi el cu lutul, dar nu are de gând să transforme joaca în meserie: "Vânzarea este din ce în ce mai slabă aşa că de ce să mă orientez spre o ocupaţie fără viitor? Acum îmi caut o slujbă în zonă şi o să-ncerc să mă ţin de ea", spune tânărul. În plus, în vremurile bune ale ultimilor ani, bunicul său reuşea, lunar, din vânzarea oalelor de lut, să rămână cu 700 - 800 de lei şi era mai mult decât mulţumit. Cei tineri însă nu se pot limita la atât.
Recomandările noastre
