Ultima parte a trilogiei cinematografice bazate pe romanele jurnalistului suedez mută vortexul acţiunii în spital şi tribunal.

Binele învinge arareori în filmele europene. Dacă e vorba de filme de artă, deja ai trecut demult de punctul în care să îţi mai pese ce învinge. Miza e în altă parte. În dozajul de atmosferă, studiu de personaj şi sutură a spectatorului realizată prin alte mijloace decât cele morale, în majoritatea cazurilor.

Trilogia lui Stieg Larsson este literatură de consum - binele trebuie să învingă -, şi cei doi regizori care s-au ocupat de transpunerea ei pe marele ecran au preferat să "consume" şi să dea la rândul lor la "consumat" fiecare altă parte. Nivelul cel mai ridicat l-a avut prima peliculă. Cea de-a doua, regizată de Daniel Alfredson, a fost un hibrid nefericit de reminiscenţe ale unui studiu de personaj cu elemente de acţiune, dozate cu neîndemânare.

"Castelul din nori s-a sfărâmat", ultima parte, realizată tot de Alfredson, demonstrează că regizorului i-a venit mintea la cap, dar tot nu până la nivelul "Bărbaţilor care urăsc femeile".

Conspiraţia, bat-o vina!

"Lisbeth (Noomi Rapace) este internată în spital şi aşteaptă procesul pentru trei crime atunci când va fi externată. Mikael (Michael Nyqvist) trebuie să-i dovedească nevinovăţia. Între timp, Lisbeth îşi planifică propria răzbunare împotriva oamenilor care au adus-o în această situaţie".

Sinopsisul "Castelului…" e cel puţin zgârcit, deoarece apare un flux nou de personaje. Afli de existenţa unei reţele malefice de spioni, numită "Secţiunea", dar acum accentul s-a deplasat: nu mai eşti bombardat cu "binefacerile" pe care le au membrii ei la activ - trafic de persoane, pedofilie, tortură, deţinere ilegală, omucideri, fel şi fel de abuzuri -, ci cu parcursul labirintic al celor care vor să îi facă să plătească pentru crimele lor. Motiv pentru care protagoniştii sunt mereu în stare de alertă pentru că plouă cu ameninţări. Şi în acest lungmetraj Lisbeth şi Mikael păstrează distanţa împământenită în "Fata care s-a jucat cu focul" şi fiecare se bate pe teren propriu, comunicarea rămânând în proporţie de 98% virtuală. De altminteri, în întreaga trilogie vieţile personajelor atârnă de conexiunea la internet şi de telefonia mobilă.

Spini scoşi la pensie

Printre personajele noi din "Castelul din nori s-a sfărâmat" se numără numeroşi spioni scoşi la pensie. Bătrâni palizi, cu jachete de tweed şi veste de lână, cu degete fine şi pergamentoase şi cu o determinare letală. Ei reprezintă poate ingredientul cel mai interesant al filmului. Anvergura lor narativă e consistentă, desigur, dar ponderea ca studiu de personaj pare crucială.

În schimb, fratele vitreg al lui Lisbeth, criminal în masă, nu în serie, reprezintă un faux pas de proporţii al filmului, chit că e înzestrat cu rolul de supapă. Putea lipsi cu brio.

O balanţă înclinată

Personajul lui Mikael capătă în "Castelul din nori s-a sfărâmat" valenţe noi. Dacă până acum era echivalentul unui Făt-frumos (e drept, cu burtă şi cu un păr vopsit execrabil) dotat cu laptop pe post de cal alb, acum rolul de justiţiar nu ocultează faptul că, deşi merge până în pânzele albe pentru Lisbeth dintr-o combinaţie de puseu romantic, orgoliu şi de restaurare a dreptăţii, are un comportament cel puţin ingrat faţă de publisherul şi amanta lui, Erika Berger (Lena Endre).

În schimb, personajul lui Noomi Rapace pendulează între spital, închisoare şi tribunal cu o rezervă de zile mari. Tace mai tot timpul, când nu, are replici laconice şi percutante, dar Lisbeth nu se dezvoltă deloc. Poate că, până la urmă, aceasta e provocarea: să faci un film bun cu un protagonist criogenizat. Filmul "Castelul din nori s-a sfărâmat" a avut premiera românească pe 5 noiembrie.

APRECIERE

Perspectiva actorilor

"Mikael Blomkvist este o persoană care nu renunţă odată ce este pe punctul de a descoperi ceva şi are un simţ al justiţiei pe care îl apără cu pasiune. Când Mikael Blomkvist crede că cineva face ceva rău, nu numai că deschide gura, dar se asigură că sunt prinşi şi ajung în spatele gratiilor", crede Michael Nyqvist, care precizează: "Am citit şi m-am gândit la situaţia lui Stieg Larsson când era tânăr, cum era el şi generaţia lui pe măsură ce creşteau. Au luat ceva cu ei în anii '90 care a dispărut când au început să dezvolte companii limitate".

"Lisbeth este o fiinţă umană care a suferit mult. A trebuit să-şi creeze propria lume, propriile reguli, căci cele existente nu au ajutat-o. Întotdeauna a fost complet singură în lumea ei, în afara ei e vulnerabilă. Lisbeth şi-a ascuns emoţiile, inima, pentru a se proteja. Totul dinăuntrul ei este puternic înrădăcinat şi, odată ce lasă pe cineva înăuntru, este incredibil de loială. Ar lupta până la moarte pentru ceea ce crede", explică Noomi Rapace.