Puternicul suflu al culturii - fierbinte și totodată rece - ne smulge vălul de pe ochi și ne ajută să privim departe... Ne îngheață în fața unor realități și ne învăluie apoi cu suflarea de foc a poeziei. Ne poartă și ne îmbată cu cea mai înaltă forță a cuvântului. De i-am fi apărători umili...
În anul 2015, Jason Farago a realizat o analiză asupra tendinței populației de a întoarce spatele lucrărilor de artă pentru a-și face selfie, remarcată în mod repetat în rândul turiștilor de la Muzeul de Artă Modernă din New York. Criticul a semnalat că, în realitate, arta devine un simplu fundal, în timp ce în prim-plan se află omul narcisist. Tot mai mulți turiști se fotografiază în toalete și publică fotografiile pe rețelele de socializare cu mândrie, însă Pisoarul (Fântâna) lui Marcel Duchamp nu stârnește atât de multă curiozitate, fenomenul fiind apreciat de Jason Farago drept paradoxal. “Pe viitor, vom vedea din ce în ce mai multe astfel de selfie-uri, ele sunt pur și simplu o realitate. Există motive să critici un astfel de fenomen, însă adevărul crunt și greu de acceptat este faptul că arta devine, în realitate, un simplu fundal al selfie-urilor”, a scris criticul de artă.
În anul 2014, artista Kara Walker a realizat un sfinx feminin din polistiren, înalt de aproape 11 metri. O parte dintre admiratorii sculpturii au evocat sclavia. Alte persoane și-au făcut selfie-uri cu sculptura în timp ce au recurs la semne obscene, după care au postat fotografiile pe platformele de socializare. Expunerea sculpturii a reprezentat momentul potrivit pentru Kara Walker ca să studieze atitudinea publicului față de aceasta, motivele pentru care s-au fotografiat oamenii alături de ea și dacă au înțeles mesajul transmis de sfinx. Prin comparație, dacă noile tendințe au început să fie semnalate în urmă cu șase ani, în prezent practica selfie-ului e întâlnită la orice colț. Dacă din cauza sa ar avea loc o transformare a operelor de artă de la poziții autonome la simple fundaluri, atunci artiștii probabil vor începe să aplice metoda pictoriței americane.
Mai mult decât atât, ideea potrivit căreia cu ajutorul digitalizării vom reuși să apropiem oamenii de domeniul cultural, susținând că îl vom face mai “atractiv”, este una naivă. Superficializarea culturii înseamnă sărăcirea ei. În cartea „În castelul lui Barbă – Albastră. Câteva însemnări pentru o redefinire a culturii” de George Steiner, filosoful a făcut referire la “retragerea din cuvânt”, subliniind că “discursul scris, vorbit și memorat reprezenta (în tradiția culturală - n.r.) coloana vertebrală a conștiinței”. Ori digitalizarea va anihila atât arta, cât și literatura, care oricum nu mai e apreciată de tineri.
Ne puteți urmări și pe Google News
Am rămas năucită când am citit o postare a unei cunoștințe de la facultate, chiar ieri, pe o rețea de socializare. În opinia sa, din unele puncte de vedere, cărțile, filmele și întreaga media ne învață greșit anumite lucruri. Prin urmare, există o serie de aspecte care trebuie modificate neapărat în literatură. Printre acestea, a enumerat “romanticizarea iubirii - Prince charming se întâlnește cu Alba ca Zăpada, au relația perfectă, sunt un cuplu în care amândoi sunt minunați și se iubesc și nu se ceartă și merge totul ca uns”. S-a mai arătat nemulțumită și de faptul că literatura surprinde femeia ca “pradă”, iar bărbatul drept “vânător”, sugerând că cea dintâi ar trebui să plătească cina atunci când iese cu partenerul său, altfel nu ar fi vorba despre “true love”. O nouă problemă a literaturii este reprezentată și de lipsa diversității. “Când citeam acum patru, cinci ani literatură, (...) tiparul personajelor era unul clasic: americani la liceu cu viața perfectă plus un personaj mai puțin avantajat, care devine eroul cărții. Sunt straight toți, desigur”, a mai scris. “Învățăm să citim mai bine, nu mai mult”, a conchis ea. Am ținut să dau acest exemplu pentru că reliefează dimensiunea dezastrului cu care ne confruntăm - aproape 300 de tineri au apreciat postarea menționată anterior, în scurt timp de la publicare.
Operele premianților Nobel pun o anumită presiune pe noile generații, pentru care imaginea se află mai presus de idee și lucrul banal mai presus de profunzime. Cât despre digitalizare, ea va acorda atenție sporită formei, dar nu și conținutului, esenței; nu vor mai exista sentimente, idei - totul va fi aparență, divertisment, joc. În aceste condiții, putem discuta despre moartea culturii? Literatură, muzică, sculpturi și picturi se vor realiza negreșit în continuare, însă în ce măsură vor mai reprezenta ele adevărate opere de artă? Și ce valențe vor căpăta? Vor constitui ele cultură?
Regizorul Michelangelo Antonioni a lansat în anul 1964 filmul Il Deserto Rosso, care tratează o temă de actualitate. În rol principal se află Giuliana (jucată de Monica Vitti), o femeie deprimată, chinuită și înstrăinată de o societate lipsită de semnificație autentică. Problema nu e reprezentată nici de sărăcie, nici de criza de pe piața muncii, ci de depresie, pe care Antonioni o abordează ca o consecință naturală a mediului în care Giuliana trăiește. Cu aceeași problemă ne vom confrunta, mai devreme sau mai târziu, și noi, pe lângă faptul că vom trăi într-o confuzie totală. Nu vom mai ști ce înseamnă cultură și probabil nici nu va mai exista acest stil de viață.
Tragedia prezentului și a viitorului are de-a face și cu calitatea autorităților care conduc România. Dacă, în vremuri trecute, oamenilor politici le plăcea să fie surprinși alături de mari personalități, în prezent, interesul e cu totul altul. Șeful Guvernului postează pe Facebook că a primit o șapcă și diverse din partea Untold și vrea să intre în rândul lumii “cool” prin faptul că ascultă rock. Reprezentantul Comisiei de Cultură din Camera Deputaților, care cu greu articulează câteva cuvinte când e solicitat de presă, nu are niciun fel de calitate specifică unui om citit. “În civilizația spectacolului, politica suferă o banalizare poate la fel de pronunțată ca și literatura, cinematografia și artele plastice, ceea ce înseamnă că, în cazul ei, publicitatea și sloganurile sale, locurile comune, frivolitățile, modelele și ticurile ocupă aproape în întregime locul deținut înainte de argumente, programe, idei și doctrine. Grija pentru riduri, chelie, încărunțire, mărimea nasului și strălucirea danturii, ca și pentru îmbrăcăminte contează uneori chiar mai mult decât să explice ce-și propun să facă sau să nu facă atunci când vor fi la guvernare. Aceștia sunt acum, în locul intelectualilor, maeștrii conștiinței politice în sectoarele de mijloc și populare și tot ei sunt în fruntea manifestelor, le citesc de la tribună și apar la televizor pentru a spune ce e bine și ce e rău în economie, politică, societate. Resping ideea că recunoașterea politică de care se bucură ei în ziua de azi ar avea ceva de-a face cu luciditatea sau inteligența lor. Recunoașterea se datorează exclusiv prezenței în mass-media și aptitudinilor lor histrionice”, a scris Mario Vargas Llosa în “Civilizația spectacolului”.
Dacă în trecut cultura era o busolă pentru a nu-ți pierde dreapta judecată, în prezent nu mai înțelegem valoarea sa supremă. S-a instalat indiferența, care conduce la paralizia națiunii, fiindcă tot ce atinge ea devine lipsit de sens. Să nu uităm - piața fixează prețurile în funcție de cerere și ofertă.
Recomandările noastre
