Moartea familiei, pentru că acesta este subiectul țintit, s-a insinuat deja, iar efectele, palpabile, nu se știe (încă) ce vor genera la rândul lor. Familia (monogamă, bazată pe patriarhat), cândva unica pretendentă la poziția de garant al succesului copiilor rezultați din unirea dintre un bărbat și o femeie, nu este la prima încercare de acest fel. S-a întâmplat, de exemplu, și-n urmă cu două mii de ani, odată cu răbufnirea creștinismului. Psihiatrul Ion Vianu aprofundează, în splendidul eseu Frumusețea va mântui lumea (Polirom, 2018), acest adevăr contorsionat de religia monoteistă (creștină), dispusă la nivelarea asperităților divine și adaptarea la exigențele, tradițiile și obiceiurile familiilor, ale enoriașilor, ale adulatorilor.

Vianu trimite la evanghelii pentru a dezvălui că existența familiei a fost considerată (și) o frână pentru credință: „Iată mama Ta și frații Tăi și surorile Tale sunt afară și te caută”. Răspunsul? „Cine este mama Mea? și frații Mei?”. Și privindu-i pe cei ce ședeau în jurul Său a zis: „Iată mama Mea și frații Mei. Ca tot cel ce va face voia lui Dumnezeu, acela este fratele Meu și sora Mea și mama Mea” (Marcu 3, 32-35). Așadar, familia nu există în fața solidarității creștinilor. Mai mult decât atât: „Dacă vine cineva la Mine și nu urăște pe tatăl său și pe mamă și pe femeie și pe copii și pe frați și pe surori, până și viața sa, nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 14, 26). Există, fără îndoială, un contrast puternic între pretențiile mistice, valabile eventual doar pentru cei care aleg să se călugărească, și poziția bisericii, care, conștientă că-și poate pierde adepții, se adaptează, recunoaște și sprijină familia.

„Condiția lui Iisus poate fi considerată depășirea absolutismului patriarhal. Tatăl terestru este descăunat de Tatăl ceresc. (…) Hristos și primii lui discipoli așteptau sfârșitul lumii. În acest context, familia își pierdea din importanță, fiindcă avea să urmeze un millenium, o împărăție a păcii și a dreptății”, apreciază Ion Vianu în eseul menționat. Și, imediat, prinde contur paralela cu o altă tentativă milenaristă: comunismul. Și comunismul a criticat familia, cu alte mijloace – e adevărat -, dar a criticat-o și i-a prevăzut dispariția. „Pe ce temeiuri se sprijină familia prezentă, familia burgheză? Pe capital, pe câștigul privat. În forma ei de dezvoltare deplină, această familie există numai în burghezie. Această stare de fapt își găsește complementul în practica absență a familiei printre proletari și în prostituția publică… Familia burgheză va dispărea atunci când va dispărea și complementul ei, iar ambele vor dispărea odată cu capitalul” (Manifestul Partidului Comunist, capitolul 2, 1848). „Și în mileniul comunist, ca și în cel creștin, este de așteptat ca familia să dispară”, argumentează Vianu în jurul acestei paralele, inegale totuși din multe puncte de vedere.

Comunismul „real” – cum îl numește distinsul psihiatru cu studii de filologie neterminate – nu a desființat familia, dar a desacralizat-o, impunând indivizilor ca fidelitatea față de partid să fie deasupra fidelității față de familie. Ușor aberantă teoretic, această solicitare a fost din păcate funcțională în viața de zi cu zi. Familia, rezistentă la tăvălugul creștin și la tatonările comuniste, erodată însă pe toate părțile de cele două tentative milenariste, este pulverizată astăzi în fel și fel de forme.

În societățile occidentale în special, pentru că în Asia patriarhatul este respectat (încă) cu sfințenie, disoluția familiei este un fenomen generalizat. Divorțul, facilitat și de legi care ușurează procedura, a generat diverse tipuri de familii: de la cele monoparentale, la cele recompuse (unde un părinte genetic trăiește, împreună cu copilul/copiii, alături de un nou venit) sau la cele în sânul cărora copiii unui cuplu destrămat conviețuiesc cu alții, din altă/alte căsnicie/căsnicii. În aceste condiții – observă Ion Vianu – autoritatea parentală este greu de stabilit și încă mai greu de exercitat efectiv.

Se creează astfel o adevărată aspirare a valorilor dinspre domeniul public. Familia devine mai mult un intermediar al gestionării valorilor publice. „Televizorul, deschis la toate orele zilei, joacă rolul vocii părinților. Numai cenzura asupra televiziunii și a noilor medii sociale sau limitarea acțiunilor lor de către părinți pot fi o formă de educație de tip vechi”, apreciază Vianu. Dar care sunt valorile difuzate prin mediile de masă în general, prin intermediul televizorului sau al canalelor virtuale? Răspunsul psihiatrului nu lasă loc de întors: „Se propagă o morală egalitară soft, o cultură de masă ușor asimilabilă: muzică, spectacole comice, cultul people, proslăvirea comerțului, publicitatea directă luând o parte considerabilă a timpului de emisiune, restul fiind publicitate indirectă. În fond, asistăm la o combinație de ideologii stânga-dreapta: tânărul este împins spre toleranță, devine un egalitarist convins; în același timp este hipnotizat de universul tehnologiei, mai ales de acela cu scopuri distractive”.

Are sau nu are dreptate fiul lui Tudor Vianu? Are autoritate televiziunea în ziua de astăzi? Subminează ea supremația paternă, mai ales în cazurile în care tatăl este deseori absent? Omul actual – consideră Ion Vianu – are foarte multe asemănări cu omul-masă descris de Ortega y Gasset în „Revolta maselor”. Cu observația, subliniază psihiatrul, că acest ommasă nu este deloc specific claselor mai puțin avute, este omogen răspândit. Clasele sociale nemaiexistând (există doar niveluri de venit), nu mai există nici diferențe de cultură sau ele sunt nesemnificative. Stilurile de viață sunt omogene, numai intensitatea consumației diferă. Urmând acest modul logic, Vianu ajunge la concluzia că egalitarismul (pornit de la stânga) și consumerismul (fără de care liberalismul s-ar sufoca) generează (și) realități politice noi. „Este semnificativă rarefierea extremelor. În locul lor domnește un centrism moale” – spune Vianu -, sub oblăduirea cărora s-au dezvoltat și au ajuns să fie tolerate politici familiale considerate până mai ieri excepții în istoria umanității. Ajungem astfel la familiile recompuse, multe, la familiile cu părinți de același sex (temă pe care o voi dezvolta săptămâna viitoare).

 

Te-ar putea interesa și: