Nu mă miră deloc faptul că se inaugurează în inima Bucureştiului un bust al lui Adrian Păunescu. M-ar fi mirat să fie altfel.
Marele bocet naţional de la moartea poetului de curte al dictaturii lui Ceauşescu nu s-a încheiat. Privind înapoi şi reconsiderând acel moment, aş spune că, simbolic, restauraţia a început în noiembrie 2010. Nu era glorificat doar fostul conducător al Cenaclului Flacăra al "tineretului revoluţionar" (cel nerevoluţionar asculta muzică la Europa Liberă). Citiţi pasajele despre Păunescu din "Raportul Final" şi veţi vedea în ce a constat rolul nefast al acestuia (autorii acestui capitol sunt doi specialişti reputaţi în istoria literaturii române, profesorii N. Manolescu şi Eugen Negrici). Pentru exemplificare:
"Cenaclul a început în curând să semene, prin rânduială şi gestică, cu săvârşirea unui ritual: modelul religios pare a fi indispensabil propagandei totalitare când vrea să aibă succes. Poetul nu uita, însă, niciodată să amintească tuturor celor încântaţi de ce văd şi de ce simt că datorează Conducătorului suprem – care vorbeşte prin gura lui – supunere şi iubire, căci numai El le poate asigura, în vremurile acelea tulburi şi în colţul acesta de lume, liniştea şi stabilitatea. Nimeni nu a făcut un mai mare serviciu propagandei şi regimului lui Ceauşescu."
În excepţionala sa lucrare "Poezia unei religii politice. Patru decenii de agitaţie şi propagandă" apărută la Editura Pro, profesorul Eugen Negrici include în capitolul "Mântuitorul" poemul lui Păunescu intitulat "Viitorul României". Nu e vorba doar de apoteoza cultică a lui Ceauşescu, ci de afirmarea sacralităţii mistice a partidului totalitar, îndrumat de liderul providenţial: "Aşa am spus şi spunem, şi-asemenea vom spune/În fiecare clipa, la bine şi la greu:/Partidul e puternic nutrit de naţiune,/Partidul e poporul la rangul de nucleu". Ar merita ca la examenul de bacalaureat, la proba de română, să se ceară un comentariu al acestei strofe paradigmatice, eventual prin comparaţie cu nu mai puţin abjectul poem al lui George Lesnea, scris în perioada Gheorghiu-Dej, despre ubicuitatea Partidului care "e-n toate/E-n cele ce sunt/Şi-n cele ce mâine vor râde la soare".
Procesiunile ritualice din noiembrie 2010 reprezentau de fapt o sanctificare a unui personaj care se identificase total cu cele mai scandaloase acţiuni propagandistice ale comunismului dinastic. Mai mult, era vorba de o exaltare a rolului lui Păunescu după 1990, când fusese, alături de Ilie Verdeţ, Ion Sasu şi Tudor Mohora, port-drapelul revanşei comuniste. Devenit senator PSD cu binecuvântarea lui Ion Iliescu, fostul menestrel ceauşist, a fost inclus în galeria trâmbiţaşilor permanenţi ai acestui partid.
România are azi un premier îndrăgostit de versificaţiile patriotarde ale bardului din Barca şi de extazul guerillelor latino-americane ale anilor ’60 şi ’70. Nu discut gusturile, este evident dreptul lui Ponta să savureze odele păunesciene şi proza bolşevică a lui "Che" Guevara. Dar atunci când spune că nu şi-ar dori ca fiul său sa înveţe în şcolile marcate de "regimul Băsescu" ajungem la o chestiune mai gravă. Doreşte Victor Ponta ca fiul său să crească în minciună, să creadă că turpitudinea, infamia şi abjecţia, proprii comportamentului lui Păunescu, sunt valorile autentice, iar altruismul, onoarea şi curajul sunt mizerabile vicii? Comentariile la acesti artico sunt suspendate!
Recomandările noastre
