Ce a fost în capul lui Merkel când, în vara lui 2015, i-a chemat pe imigranți să dea buluc, promițându-le că Germania îi primește pe toți la pieptul ei generos?

Ce a fost în capetele lui Hollande, Renzi, Juncker și compania când, într-un hei-rup sinucigaș, au lăsat jos frontierele Europei în fața năvalei musulmane?

Primul cuvânt care îți vine în minte – PROSTIE, cu diversele sale variațiuni clinice –, oricât de răcoritor ar fi pentru europeanul de rând, nu stă în picioare.

Este practic imposibil ca serviciile de informații să nu-și fi avertizat guvernele că revărsarea de imigranți asupra Europei, într-un număr atât de mare – 1,2 milioane înregistrați oficial - va aduce cu sine un val de nenorociri: terorism, criminalitate, tulburări sociale, dezechilibre economice, scandaluri.

Nici UMANISMUL nu este un motiv ce poate fi luat în serios, în ciuda propagandei isterice a presei „mainstream”, încurajată de guverne. Mai întâi, că deschiderea vraiște a granițelor a permis ca în Europa să pătrundă o mulțime de imigranți fără nici o legătură cu zonele de conflict. În 2015, numărul celor care au depus solicitări de azil în UE, proveniți din Kosovo, Albania, Pakistan, Eritreea, Nigeria și Iran, a fost mai mare decât cel al sirienilor. Motivul imigrației lor a fost evident unul economic.

Apoi, despre ce „umanism” poate fi vorba, când presupusul bine făcut străinilor amenință să fie o catastrofă pentru cetățenii tăi?  

Devine deci limpede că liderii europeni au avut alte rațiuni, pe care le-au considerat profitabile, în ciuda uriașelor costuri despre care în mod cert fuseseră avertizați.

S-a vorbit despre infuzia de forță de muncă ieftină pentru multinaționale, menită să reducă presiunea șomajului asupra salariilor. Și acest motiv este pueril: imigranții beneficiază de ajutoare sociale atât de mari, încât doar proștii și teroriștii muncesc. Ultimii, pentru a pune mai ușor la cale atentatele, așa cum a făcut Yassin Salhi în iunie 2015, când a vrut a încercat să arunce în aer uzina de chimicale din Isère, dar nu a reușit decât să-i taie capul patronului său și să-l atârne de un gard.

În plus, nici patronii nu dau din pinteni să-i angajeze pe imigranți. După masacrele de la Nisa și Berlin, apelul Angelei Merkel către companiile de transporturi germane de a-i angaja pe imigranți ca șoferi pare de un umor mai negru decât steagul ISIS.

Și, totuși, ce se ascunde în spatele deschiderii zăgazurilor în fața talazului islamic, care amenință să măture bătrâna civilizație a Europei?

O știre pe nedrept ignorată ar putea oferi răspunsul la această întrebare. Într-o ședință cu mai mulți membri ai guvernului de la Berlin, ministrul Justiției, Heiko Maas, a propus acum câteva zile o serie de măsuri uluitoare pentru „combaterea terorismului”. Printre ele, dreptul poliției de a sălta persoanele considerate suspecte de „periclitarea securității publice” și a le ține în arest pe termen nelimitat, fără hotărâre judecătorească. De asemenea, posibilitatea monitorizării „suspecților” prin montarea de dispozitive de supraveghere electronică la glezne, tot fără hotărâre judecătorească. În plus, nici de dovezi nu este nevoie. Vor fi suficiente indiciile și bănuielile.

Aceste propuneri urmează să fie definitivate într-o întâlnire a lui Maas cu colegul său de la Interne, Thomas de Maizière, dar simplul fapt că ministrul Justiției propune ocolirea instanței de judecată într-o acțiune de forță este de o gravitate extremă.

În trecut, Angela Merkel și imitatorii ei europeni, Hollande și Juncker, s-au burzuluit la guvernele de la Budapesta, Varșovia sau Praga acuzându-i de derapaje totalitare pentru lucruri care, prin contrast, par adevărate mizilicuri. Acum, Berlinul este cel care dă startul la abuzuri. Și încă ce abuzuri! Până și comuniștii se străduiau să păstreze aparențele de democrație, având grijă să-și acopere săltările cu duba în miez de noapte cu un mandat de arestare, chiar dacă de cele mai multe ori era emis în alb și ante-semnat de un magistrat de paie.

Dacă regimul Merkel instituie măsurile anunțate, ele vor da lovitura de grație unei democrații care și așa umbla de o vreme cu capul spart. La opt decenii după Hitler și la aproape trei după Honecker, dictatura se va întoarce în Germania. Mai mult, cum Berlinul este capitala de facto a UE, flagelul amenință să se răspândească în toată Europa.

Este evident că Angela Merkel se află sub presiunea opiniei publice și a apropierii alegerilor parlamentare din toamnă, în care își joacă mandatul de cancelar. Vreme de 18 luni, ea a interpretat rolul de „Mumă a refugiaților”, care o numeau cu duioșie „Mutti”, dar, pentru germanii băștinași devenise Ciumă. Cum cei din urmă sunt (încă) mult mai numeroși decât primii, nimic nu pare mai logic decât această răsucire spectaculoasă a cancelarei pe câlcâiele cizmelor, pentru a da satisfacție celor numeroși.

Neamțul de rând, inclusiv imigrantul vechi de două-trei generații, s-a săturat până-n gât de noii venetici. El este gata să salute orice măsură de forță împotriva celor care îi amenință stilul de viață, liniștea și nivelul de trai. Dacă berea și wurștiul tihnite de anțărț trebuie răscumpărate printr-un abuz, fie! Iar Merkel știe asta foarte bine. Doar ea i-a adus la disperare!

Am putea crede că totul este doar o strategie electorală menită să recâștige simpatia germanilor, dacă propunerile dictatoriale ale ministrului german de Justiție ar fi picat din senin,

Însă ele au fost deja  precedate de alte abuzuri grosolane, tot pe fondul crizei imigranților. Cum ar fi, de exemplu, controlul sever asupra presei germane și cenzurarea ei ca în vremurile bune ale lui taica Goebbels.

În februarie 2016, Wolfgang Herles, fost director al redacției din Bonn a televiziunii ZDF dezvăluia că „suntem în întregime prizonieri ai agendei clasei politice” și că „subiectele pe care trebuie să le abordăm sunt stabilite de guvern”. Herles a detaliat mecanismele prin care ordinele redacționale ajung de la guvern la redacții, subliniind că „nimănui nu îi este permis să spună ceva negativ despre refugiați”, iar temele abordate „trebuie să fie pe placul doamnei Merkel”.

Cocoloșirea guvernamentală a imigranților de acum un an se transformă astăzi în reprimarea lor. Abuzul își schimbă doar semnul matematic.

De câteva săptămâni, guvernul de la Berlin se plânge de un „val de știri false”, în spatele cărora s-ar afla Vladimir Putin și care ar avea ca scop influențarea alegerilor din anul acesta. Modelul american „anti-Trump” a prins repede în Europa. Nu de pomană, la ultima sa vizită pe continentul nostru, în noiembrie trecut, Obama a numit-o pe Merkel „urmașa” sa.

Pentru ca Angela să nu împărtășească soarta amară a lui Hillary, Berlinul a avertizat că este gata să intervină brutal pe internet și în presă. Același ministru al Justiției, cunoștința noastră Heiko Maas, anunța la sfârșitul lui decembrie: „Defăimarea și bârfele dușmănoase nu sunt acoperite de libertatea de exprimare”. Cine stabilește dacă este vorba de „defăimare” sau de „adevăr”, cine judecă dacă bârfele sunt „dușmănoase”, noua stea a politicii berlineze nu a catadicsit să explice.

Dar ce mai înseamnă libertatea de expresie în Germania, când, de luni bune, poliția operează descinderi la abonații Facebook și ai altor rețele sociale, acuzându-i de postări rasiste sau xenofobe? Atenție, însă! Poliția nu îi calcă pe musulmanii radicalizați, care caută pe internet cum se fabrică o bombă artizanală și corespondează cu rețelele salafiste oploșite în jurul moscheilor, așa cum a făcut nederanjat de nimeni Anis Amri, autorul masacrului de la Berlin, ci pe germanii exasperați că nu mai pot merge pe stradă fără să fie agresați de bandele de imigranți și atunci înjură pe Facebook.

Pe iulie 2016, de pildă, Biroul Federal al Poliției Criminale a realizat o vastă operațiune în 14 landuri germane împotriva a numeroși utilizatori de Facebook, Twitter etc. Au fost efectuate 60 de percheziții și s-au deschis 40 de dosare penale. Acum șase luni, în Germania nu aveai voie să spui nimic rău de imigranți. Curând, ei vor fi săltați de pe stradă fără mandat.

Orice pretext – pro sau anti-imigranți – este bun pentru a strânge zgarda.

Dacă ne uităm și la vecinii Germaniei, vedem că statul de drept se află sub asalt în întreg Occidentul. Franța se află în stare de urgență din 14 noiembrie 2015. Belgia se află în „stare de excepție” din ianuarie 2015, mai multe drepturi și libertăți fiind suspendate, iar pe 1 decembrie 2016,  într-o apatie generală a opiniei publice, Parlamentul belgian a modificat Codul Penal în domeniul „represiunii terorismului”, permițând „incriminarea intenției” și împingând astfel justiția în domeniul subiectivismului și telepatiei. Deci, al arbitrariului.

În mai puțin de doi ani, Occidentul a uitat cum este să trăiești în pace. A uitat ce înseamnă libertate.

Prea sunt multe semnalele care arată că declanșarea crizei imigranților în 2014 coincide cu un asalt de o brutalitate fără precedent al autorităților la adresa statului de drept în întreaga Europă (să ne amintim și insistența agresivă cu care SRI a încercat să impună în România așa-numitele „legi Big Brother”, de asemenea sub pretextul imigranților), pentru a exclude că totul nu a fost decât o colosală manevră de diversiune. O stratagemă care în manualele KGB se numește „maskirovka”: momești inamicul cu o țintă falsă pentru a-l face să se descopere și a-l lovi devastator.

Scopul acestei diversiuni istorice nu poate fi decât accelerarea integrării și edificarea Statelor Unite ale Europei, visul de aur al întregii birocrațimi. Fără Brexit, Trump sau alte accidente de parcurs, provocate de votul poporului stupid.

Însă neo-kaghebiștii bruxellezi i-au depășit în ingeniozitate pe strămoșii lor din Piața Lubianka: în războiul perfid Stat contra Popor, cel din urmă ajunge să-i ceară celui dintâi să-l lovească, convins fiind că i se face un bine. Sinistrul sindrom al încrederii Victimei în Călău. Orwell s-a înșelat cu numai 33 de ani.