În ceea ce-l priveşte pe Marx, ştim multe. Ştim cam totul. Tocmai de aceea, mă mir că mai există controverse legate de el și de ideile lui. Viaţa lui e foarte bine documentată, cărţile lui sînt republicate abundent (poţi citi Marx integral pe Internet, fără nici o plată), e invocat şi evocat, urît şi adulat - e o prezenţă pregnantă. Consecinţele cărţilor lui sînt mai puternice decît ale oricărei alte filozofii, căci nici un alt proiect filozofic nu a avut un asemenea destin: masive resurse umane şi materiale îndelung dedicate exclusiv, obsesiv chiar, aplicării sale. Mai mult, aplicarea marxismului nu s-a făcut împotriva voinței autorului, ci ca urmare a pledoriei sale înfocate. Marx însuși a vrut să se ”experimenteze” marxismul! Istoria l-a ascultat. Foarte puțini filozofi au avut parte de șansa asta. Dacă există vreo filozofie realizată, în sensul că a devenit realitate, aceasta este marxismul. Dacă există vreo filozofie care a ieşit din stadiul de teorie şi a ajuns în stadiul de practică (pardon, praxis), aceasta este marxismul. Din această perspectivă, spre deosebire de orice alt proiect filozofic, marxismul nu mai poate vinde iluzii. Ştim exact ce produce. Iar marxismul a devenit praxis anume pentru că asta şi-a propus şi nu din greşeala unor exaltaţi. Ne amintim celebra afirmaţie din „Teze asupra lui Feuerbach”: toate filozofiile au explicat lumea din diferite unghiuri, dar noi ne propunem să schimbăm lumea. Ei bine, au reuşit. Se spune, chiar, că numai creştinismul a putut produce un impact mai mare decît marxismul în istoria lumii noastre. Aş adăuga şi psihanaliza, dar asta nu înseamnă că nu-mi dau seama că nici un muritor nu a fost în stare să producă o mai profundă nebunie în cugetul speciei noastre decît Marx.
Ei bine, deşi totul pare a fi ştiut despre Marx, mărturisesc că persistă în mintea mea un mister. Nu e legat de Marx ca personaj - nici măcar la întrebarea „cum de urmașul a cinci generaţii de rabini a putut deveni un ateu feroce?” nu mi se pare foarte greu de răspuns -, ci de posteritatea lui. Mai exact, de posteritatea lui post-comunistă. Pentru că, iată, vorbim despre post-comunism, dar nu despre post-marxism. Copilul său a decedat după ce a parcurs toate stadiile îmbătrînirii, dar el, părintele care a anunțat că scopul vieții lui e chiar copilul mort, pare bine mersi, mai proaspăt şi mai în formă ca niciodată. Am epuizat, cu sacrificii enorme, ultimele consecinţe ale praxisului marxist, dar nu am terminat nici pe departe cu gîndirea marxistă. Gîndirea marxistă în sine, s-a împlinit, de vreme ce ea însăşi a vrut să ajungă praxis. Vedem bine cu ce efecte. Şi, totuşi, gîndirea marxistă nu încetează să farmece chiar şi aşa, epuizată şi nefardată.
Mai bine spus, cum se face că cineva care s-a înşelat atît de flagrant are atît de mare succes? Erorile lui Marx sînt colosale. De pildă, cine mai crede astăzi că natura umană e determinată de natura relaţiilor de proprietate asupra mijloacelor de producţie, aşa cum scria Marx în „Ideologia Germană”? Or, cine mai poate lua în serios un raţionament de acest tip, cules din „Critica programului de la Gotha”: numai munca produce bunăstare, munca e posibilă numai în societate, noi toţi sîntem membrii naturali ai societăţii, aşadar întreaga bunăstare produsă într-o societate se cuvine în mod egal tuturor membrilor societăţii? Sau, cine mai poate accepta în discursul de astăzi fetişizarea claselor sociale ca în mai toate scrierile sale? Iar ca viziune de filozofia istoriei, cine mai poate susţine astăzi că trecerea de la o „orînduire socială” la alta a fost, legic, o trecere de la o inferior la superior? Ei bine, toate aceste non-adevăruri, atît de groase încît nici o persoană decentă nu le-ar mai susţine astăzi, sînt chiar osatura marxismului. E limpede că aproape nimic din ceea ce a scris Marx nu mai e valabil astăzi. Fie a fost invalidat de experienţa istorică, fie a devenit desuet. Pot înţelege de ce Marx a avut succes pînă la prăbuşirea URSS. În fond, doctrina aceasta livra un vis paradisiac şi nu cerea nimic în schimb. În creştinism, ai acces la Paradis doar dacă te comporţi într-un anume fel, dacă faci anumite lucruri şi nu faci altele. După Marx, ai acces în Paradis prin simplul fapt că eşti ceea ce eşti, adică proletar. Te-ai născut proletar, atunci lumea întreagă ți se cuvine. Nu te-ai născut proletar, proletarizează-te și lumea va fi a ta. Pot înţelege că anumiţi oameni nu puteau crede că există Gulagul sau că Gulagul este produsul istoric al marxismului pentru că maşinăria de propagandă le zăpăcise judecata. Promisiunea Paradisului terestru este, pentru cei mai mulți oameni, imbatabilă. Dar, după ce comunismul s-a prăbuşit ca sistem, cum de mai poţi fi marxist?
După 1990, studii cu duimul au arătat că principalul argument al apărării lui Marx, acela că nu are nici o legătură cu Gulagul, nu se mai poate susţine. Nu doar că pasaje întregi din scrierile lui îndeamnă la ură de clasă şi la genocid, dar fără şcoala marxistă, orori precum cele comise de regimurile lui Stalin, Mao, Pol Pot sau Ceauşescu nu ar fi fost posibile. Nimeni nu ar fi crezut la finele celui de-al doilea război mondial că Hitler va putea fi depășit în oroare. Unii, nu cred nici azi. Dar s-a întîmplat. În cele din urmă, mulțumită lui Marx. Marxiştii de azi se apără argumentînd că excesele criminale ale comunismului se explică prin devierea de la principiile marxismului şi că, dacă marxismul ar fi fost urmat cu fidelitate, Gulagul nu ar fi existat. Asta dacă nu cumva neagă cu totul existenţa sistemului carceral comunist sau, mai grav, îi găsesc merite. Aşadar, marxiştii de astăzi au o mare problemă în a-şi justifica doctrina. E greu, poate chiar imposibil, să treacă peste păcatele ei, căci e greu, poate chiar imposibil, să treci peste un munte de zeci de milioane de cadavre, victime ale comunismului în întreaga lume. Cît despre apărare de genul ”și americanii au omorît negrii”, nu merită să discutăm. Dar, poate că eşecul cel mai important al marxismului nu este cel filozofic. Scopul major anunţat, anume eliberarea omului din „lanţurile” capitalismului, a fost ratat pînă acolo încît omul eliberat fugea, cu riscul propriei vieţi, spre „lanţuri”, spre Vest. Însă marea ratare s-a petrecut la nivelul banal, al existenţei diurne, biologice. Acolo, la întîlnirea cu fiecare, marxismul a falimentat imediat. John Dos Passos, un mare intelectual al stîngii, ca mai toţi marii scriitori ai „generaţiei pierdute” americane, constata, spre sfîrşitul vieţii sale, prin anii 60, că marxismul nu a eşuat doar în marele proiect de a asigura tuturor cel mai înalt grad de libertate individuală, ci a eşuat şi în proiectul minimal de a produce suficientă mîncare pentru toată lumea. Noi, cei care am trăit marxismul, ştim că aşa a fost. Aşa că, mai mult decît oricare alţii, avem dreptul, dacă nu cumva chiar datoria, să ne mirăm cu îngrijorare văzînd că marxismul are, încă, aderenţi pasionaţi.
Ne puteți urmări și pe Google News
Recomandările noastre
