Actriţa Mariana Buruiana, în vârstă de 54 de ani, a renunţat după Revoluţie la luminile rampei, pentru că a descoperit bucuriile duhovniceşti.

Actriţa, care a scris cartea „Taina Mărturisirii”, apărută la Editura Herald, povesteşte, în exclusivitate pentru EVZ, despre cum l-a descoperit pe Hristos şi a părăsit lumea teatrului şi a filmului. „Când eşti foarte disperat, e o ocazie bună să afli adevărul, sau măcar o parte, atât cât poţi suporta”, spune Mariana Buruiană.  Rugăciunea e puntea cu care poţi depăşi orice prăpastie.

Începutul convertirii

„Convertirea" nu e o convertire la o anume credinţă, căci am avut întotdeauna o pornire firească spre Dumnezeu, şi mă rugam firesc, ci o schimbare radicală, care apare în urma unei abandonări în faţa unei puternice chemări interioare, în faţa a ceea ce ştiai demult că urmează să descoperi, şi nu voiai/sau nu puteai/sau nu era momentul  să recunoşti. Nu e vorba despre „o întâlnire cu credinţa", ci de o abandonare în faţa  forţei credinţei care ştie să îşi facă loc în suflet, atunci când omului îi vine rândul, atunci când omul a ajuns la capătul a tot ceea ce „ştia" sau îşi putea „imagina”.

Au fost mai multe momente, o perioadă mai lungă în care s-a petrecut reconfigurarea interioară, dar unul îl ţin minte clar, căci raţiunea speriată că pierde controlul, se retrasese neputincioasă, acceptând provocarea. Am formulat atunci înlăuntrul meu, ca „să ţin minte”: iată, atunci când se epuizează tot ce este cunoscut, în sens de energie/viaţă/forţă/cunoaştere, prin care trăieşti, apare această „transparenţă" sau "floare", la care nu te poate duce decât credinţa, căci  Lumina, Binecuvântarea,Viaţa nu apar din cele ce le ştiai dinainte.

„Facem fapte groaznice şi nu suntem conştienţi” Totul a plecat de la „să nu ucizi". Am stat fixată pe aceste cuvinte, nu mă puteam dezlipi de ele. Mi se părea că se revelează un mare secret prin intermediul lor şi nimeni nu îşi dă seama. Era în vremea Revoluţiei. M-am gândit că nimeni nu respectă poruncile. Şi nici nu le înţelege. Nici cei care le predică. Noi ucidem tot timpul, nu numai cu armele, ci şi cu vorba şi cu gândul. Meseria mea era legată de vorbă şi de gând. Şi m-am gândit că încalc porunca. M-am gândit mult la asta şi la ce înseamnă asta, şi i-am cerut lui Dumnezeu să-mi răspundă, şi El a facut-o, într-un târziu.

A durat mult, căci nu înţelegeam de ce toate celelalte porunci sunt discutate, sau date de exemplu pentru învăţătură, şi aceasta „să nu ucizi" e trecută cu vederea. Oamenii cred că porunca se referă la „a nu ucide oameni”, dar nu e aşa. Nu s-ar potrivi cu celelate porunci. Nu s-ar susţine nici o poruncă dacă „să ucizi” ar fi posibil. Şi atunci, înţelegând asta, m-am oprit. Am realizat că în fiecare act al nostru, chiar „benefic”, chiar "onorabil" este distrugere şi ucidere.

Pe de o parte, susţinem lucruri minunate, pe de alta, facem fapte groaznice de care, de cele mai multe ori, nu suntem conştienţi. Distrugerea, uciderea ne însoţesc zilnic şi nu putem scapa, decât printr-o „convertire”, sau înţelegerea profundă că avem nevoie de „chipul” adevărat pe care l-am pierdut.

„Noi stăm pe un maldar de distrugere”

M-am supărat pe Dumnezeu, căci înţelegeam că nu aveam voie să fac nimic, nimic din felul în care trăiam, chiar „frumos”, chiar „spectaculos”, dacă era să respect ce îmi cere ... Noi stăm pe un maldar de distrugere, de care trebuie să scăpăm. Totuşi suntem ţesuţi din lumină. Ca să fim noi-înşine trebuie să facem o „lucrare”. Aceasta este „spălarea de păcate" la care fiecare din noi este chemat.

Totuşi în noi este Puterea. Puterea Supremă, la care suntem racordaţi, când ne „spălam de păcate” şi Dumnezeu „ne miluieşte” vine  cu Dragostea lui de Tată, spre noi.

Isaac Sirul: „Credinţa e slujitoare de taină negraită” Auziţi: „ .. o Putere Sfântă sălăsluieşte în el (n.r. în om) în orice clipă, şi el are un acoperământ, o tărie logică, şi ea îl apară întotdeauna pe om, şi goneşte de la dânsul toată vătămarea, şi n-o lăsa să se apropie nici de trup, nici de suflet. Pe aceasta o cunoaşte mintea luminată şi raţională cu ochii credinţei în chip nevăzut. Pe aceasta o cunosc sfinţii, prin experienţă. Şi puterea aceasta e însuşi Mângâietorul, Duhul cel Sfânt, care arde părţile sufletului cu puterea credinţii, ca şi cu foc.

Şi se dă navala, dispreţuind toată primejdia prin nădejdea cea în Dumnezeu, şi pe aripile credintei, se înalţă din firea cea vazută şi ca şi  cum ar fi beată, petrece mereu în răpire, cu frica de Dumnezeu, şi în contemplaţia cea simplă, şi în nevăzută cugetarea la firea cea Dumnezeiască, obişnuind mintea să ia seama la îndeletnicirea cu cele nevăzute ale ei. Căci până vine Acela care este desăvârşirea tainelor, şi până ne învrednicim de o descoperire pe faţa  lor, credinţa e slujitoare de taină negraită, între Dumnezeu şi sfinţi”. (Isaac Sirul) „Noi suntem chemaţi să devenim sfinţi”

Noi suntem chemaţi să devenim sfinţi, să înlocuim puterea violenţei egocentrismului nostru, cu Puterea - de viaţă făcătoare - a Duhului Sfânt, care sălăsluieşte în noi. El stă la uşa inimii şi „bate”, ca să îl lăsăm să schimbe omul vechi cu un altul, nou. Atunci ne „întoarcem acasă”.

Aşa am scris cartea „Taina mărturisirii”. Găsiţi mai multe în ea. E greu de spus în câteva cuvinte, totul. Boala a avut şi ea un rol important. Când eşti foarte disperat, e o ocazie bună să afli adevărul, sau măcar o parte, atât cât poţi suporta. Rugăciunea, cuvintele speciale ale rugăciunilor ortodoxe au fost puntea cu care am trecut prăpastia.  

CITIŢI ŞI:

Artiştii care l-au ales pe Dumnezeu

Creangă şi Arghezii, rebelii Bisericii

Diaconul Coresi: "Să înveţe rumânii cine-s creştinii" 

Botezul lui Steindhardt