La începutul anului 1848, regele francez Ludovic-Filip de Orleans, fiind avertizat "să înfăptuiască reforme pentru evitarea revoluţiei", a răspuns ironic că "francezii nu fac revoluţii iarna". Peste câteva zile a trebuit să rostească mult mai puţin amuzantul “ca şi Carol al X-lea", şi să părăsească ţara.

Într-o situaţie similară cu a ultimului rege francez s-a pomenit şi actualul preşedinte ucrainean Victor Ianukovici. Neaşteptata (ori poate mai puţin neaşteptata) întorsătură a politicii sale externe (cu 380 de grade, cum spunea "distinsul" speaker moldovean Dumitru Moţpan), nu putea rămâne netaxată de cel puţin jumătate din ţara pe care o conduce. Desigur, orientarea sa natural pro-rusă era cunoscută dintotdeauna, şi totuşi el a mers pe direcţia integrării europene, deşi pe un ton mai moderat, fără a atinge orgoliul complexat al Moscovei. Dar de la orientarea pro-europeană până la asociere a trebuit să treacă o singură barieră, care însă i s-a părut preşedintelui Ianukovici un “rîuleţ Styx" pentru viitorul său posibil mandat. Şi astfel, luându-şi inima în dinţi (pentru că în mâini ţinea milioanele împrumutate de la Putin), a făcut stânga-mprejur şi s-a făcut mort în păpuşoi. Apoi, văzând că UE rămâne deschisă şi după Vilnius, a scos Ucraina la licitaţie, şi a vândut-o din nou Rusiei, desigur primind comisionul, sau, dacă vreţi "otkatul" sau "parandărătul") cuvenit. Fără îndoială, Victor Feodorovici a fost ales preşedinte în 2010 prin vot democratic (universal, direct, secret, şi "corect calculat", cum spunea Stalin), dar succesul său a fost dictat nu atât de calităţile personale, cât de eşecurile guvernării Iuşcenko-Timoşenko. El a primit legitim un mandat de 5 ani, dar în 5 ani multe se pot schimba. Nu în zadar romanii şi grecii antici îşi alegeau magistraţii pe termen de un an, care este mai mult decât suficient pentru ca unii conducători să-şi arate adevărata faţă. A fost acceptat şi de opoziţie până la urmă, dar calităţile sale s-au dovedit sub orice aşteptare. Probabil nici chiar planuri de aderare la Uniunea Vamală (a se citi Vomitală) nu ar fi provocat asemenea proteste, pentru că nu ar fi fost surprinzătoare. Dar răzgândirea (în stilul politicienilor noştri, la o scară mai largă) cu o săptămână înainte de summit, deja formal pentru Kiev, a afectat profund sentimentele electoratului proeuropean, care înainte de a fi proeuropeni sunt în primul rând ucraineni (şi spre deosebire de alţii, au demnitate). După ce a scuipat în aşteptările atâtor cetăţeni, el credea că gazele lui Putin vor potoli spiritul revoluţionar şi rusofob de secole al vestului ţării? Se repetă situaţia din Franţa anului 1830, când revoluţionarii exclamau “guvernul a încălcat legea şi astfel ne-a eliberat de obligaţia de a ne supune". Degeaba încearcă preşedintele să le arunce protestatarilor oase (anulare alegerilor, demisia guvernului), când aceştia cer explicit demisia sa. Demisia unui preşedinte care şi-a pierdut dreptul moral de a mai guverna, nu doar pentru “razvarotul" de la Vilnius, ci şi pentru amanetarea Ucrainei în schimbul unui nou mandat. A trecut demult Styxul (hotarul cu lumea morţilor în mitologia greacă) mandatul său al doilea, că nici marele Orfeu cu lira sa nu-l mai întoarce. În zadar se vehiculează din nou teorii conspiraţioniste, până la a-i numi pe protestatari fascişti şi terorişti, plătiţi de nu ştiu ce masoni occidentali. Desigur, fără un element conspirativ nu se produc marile transformări (după dictonul francez “unde-s trei acolo-i o revoluţie"), dar e greu de închipuit că prin manipulare şi cumpărare, ai determina atâta mulţime să stea nopţi la rând în mijlocul unei ierni geroase, şi să lupte împotriva forţelor speciale mult superioare din toate punctele de vedere. Aminteşte mai degrabă de cavalerismul, nu de masoneria occidentală. Mai ales că UE pare să se limiteze la declaraţii ambigue, şi să nu-l supere pe marele han moscovit, prin sprijinirea manifestaţiilor patriotice ale Ucrainei, lăsând EuroMaidanul de unul singur în faţa unei guvernări imorale. Se repetă situaţia Războiului Ucraineano-Bolşevic din 1917-21, când în Bătălia de la Kruty, 400 de studenţi au ieşit în faţa a 4000 de soldaţi roşii, dotaţi cu artilerie (un adevărat Thermopyle al Ucrainei). Se observă o legitate, inexplicabilă din punct de vedere raţional, care dictează succesiunea preşedinţilor ucraineni postsovietici, perechile de nume: au fost la început doi Leonizi (Kravciuk şi Kucima), apoi doi Victori (Iuşcenko şi Ianukovici). Rezultă că următorul preşedinte poate să nu mai fie protejatul zeiţei Victoria. Astfel, asemănarea dintre Victor Ianukovici şi Bourbonii francezi din sec. XIX nu este întâmplătoare. Cum primul a mai scăpat odată mandatul în 2004, despre el se poate spune la fel cum spunea profetic vestitul Talleyrand despre Bourboni:"Ei nimic n-au uitat, şi nimic n-au învăţat".