Comentariile ce au curs în zilele din urmă în spațiul public mi-au amintit de o carte-document pe care am citit-o în urmă cu vreo 4-5 ani. Momentele istorice și personajele prezentate mi-au întărit convingerile avute de-a lungul timpului, din vremea lui Ceaușescu și până azi, când pe catafalc e Ion Iliescu și în fruntea statului este Nicușor Dan.
Am constatat din nou, zilele acestea, că mulți români nu-și cunosc istoria, unii nu și-o mai amintesc sau nu vor să și-o amintească. Abia trecusem de șocul recentului sondaj care releva că Nicolae Ceaușescu a fost cel mai bun președinte al României. De ce s-a ajuns la această percepție este evident, iar clasa politică a avut un rol major.
Mi-am amintit de cartea istoricului Cosmin Popa – „Intelectualii lui Ceaușescu și Academia de Științe Sociale și Politice” și am căutat-o în bibliotecă pentru a-mi reaminti cu acuratețe date și nume din camarila pe care și-o construia Ceaușescu ca să-i sprijine partidul comunist. Nașterea unor noi academicieni, cu secera și ciocanul în piept, avea să-i îndeplinească și ordinele, dar și ușor-ușor să-i creeze un portret de președinte luminat, cu remarcabile studii universitare. Ei, intelectualii slugoi, aveau să o facă și pe Elena Ceaușescu „academician de renume mondial”. Vechii academicieni sau intelectuali care traversaseră o parte a regalității și o alta a regimului Dej au fost anihilați, dacă n-au aderat cu laude și aplauze la ideile ceaușiste.
Relația dintre comunism și intelectuali avea să se perpetueze, cu alte accente, și în relațiile intelectualilor cu regimurile din perioadele Iliescu, Constantinescu, Băsescu, Iohannis și, de foarte curând, au înmugurit în mandatul președintelui Nicușor Dan. În cei 35 de ani scurși de la revoluție, o parte din intelectualitatea țării au demonstrat o apetență în a se insinua în cercurile puterii, cât mai aproape de președintele de la Cotroceni, și de a-i sufla acestuia în ureche laude și sfaturi, așa cum înaintașii lor au făcut-o cu Ceaușescu.
Cultul personalității nu a fost produsul exclusiv al „celui mai iubit fiu al poporului”. Focul era întreținut cu lemnele creative, puse de persoane din partea intelectuală a Republicii Socialiste România (RSR). Ion Iliescu, deși ostracizat de Ceaușescu pentru opiniile lui critice (există mențiuni și în carte) s-a lăsat influențat de camarila din jurul său. La fel s-a petrecut și cu ceilalți președinți, presa consemnând de multe ori derapaje ale acestora, produse cu ajutorul unor consilieri, oameni din servicii, intelectuali din societatea civilă sau jurnaliști partizani de care s-au înconjurat.
Din aceste puține motive, am ales să povestesc despre cartea lui Cosmin Popa, excepțional documentată din arhivele statului. Consider că este o pildă istorică de care trebuie să fim conștienți toți că se perpetuează încă și ne marchează evoluția. Președinții, deși se cred puternici, nici nu știu ce-i lovește. Niciunul dintre cei instalați la Cotroceni n-au avut un mandat sfârșit fără probleme.
Lingăi și lichele din perioada ceaușistă sunt personaje vii, care au luat locul unor academicieni redutabili în 1970 și au slujit regimul comunist, ba chiar au pus umărul la dezvoltarea lui. Numele unora, consemnați în cartea „Intelectualii lui Ceaușescu”, ne trimit la urmașii lor pe care i-am regăsit în cercurile de putere după 1989. Copii sau nepoți se regăsesc pe listele PSD sau USR.
Ceaușescu a schimbat vechea Academie Română cu Academia Sa
După momentul invadării Cehoslovaciei de către URSS și atitudinea dură și critică a regimului de la București, Nicolae Ceaușescu a trecut la o serie de schimbări, adoptând o nouă strategie politică. Una dintre idei a fost să înființeze o instituție nouă, care să consfințească raportul dintre partidul comunist și intelectualii de prim rang. Iar aceștia se regăseau sub cupola Academiei, fondată în anul 1866.
Astfel, în 1970, Nicolae Ceaușescu a înființat Academia de Științe Sociale și Politice (ASSP), susținând că vechea Academie (decimată masiv în 1948 de comuniști) este ineficientă. De fapt, Academia Română nu răspundea cerințelor lui și nu scotea în prim plan realizările membrilor PCR.
În nou înființata ASSP, care a înglobat majoritatea institutelor de cercetare sociologice și politice, au fost invitați să adere și membrii Academiei Române. Unii au ieșit din sistem, alții, slugarnici sau temători în a-și pierde locurile de muncă și sinecurile, au acceptat să-și continue activitatea în Academia lui Ceaușescu, în fruntea căreia au fost numiți politrucii partidului comunist.
Ion Iliescu, opinie separată față de numirea lui Ceaușescu
Conform istoricului Cosmin Popa, propaganda și știința își dădeau mâna, iar Nicolae Ceaușescu controla totul. Academicieni și politruci deopotrivă se întreceau în a-i aduce laude deșențate. Este descrisă sceneta cu osanale jucată de Paul Niculescu Mizil, Gogu Rădulescu, Gheorghe Pană și Manea Mănescu când l-au uns pe Ceaușescu președinte onorific al ASSP. În această ședință de învestire apare și Ion Iliescu, iar autorul cărții scrie:
„În cursul valului de exerciții de elocință în sublinierea meritelor științifice ale lui Ceaușescu, Ion Iliescu a făcut opinie separată, afirmând că nu este justificată prezența unora dintre membrii Comitetului Executiv în Academie, fără a se referi concret la cineva”.
Atitudinea lui Iliescu a fost consemnată, iar puțini ani mai târziu, în 1974, Ceaușescu avea să-l exileze la Iași. La fel s-a întâmplat și cu academicieni de renume, intelectuali veritabili, care n-au vrut, prin declarații, să legitimeze noua creație Academia de Științe Sociale și Politice. Erau conștienți că se dorea transferarea capitalului lor de imagine către „intelectualii de partid”.
Cei din conducerea vechii Academii au fost schimbați din funcție, altoara li s-au oprit lucrările de cercetare, iar politrucii au căpătat poziții din ce în ce mai puternice în sfera academică. În anii 80, ASSP era deja o instituție de propagandă. Va fi desființată în 1990. O parte din lingăii ceaușiști, mai tineri, s-au aciuat în sferele noii puteri, ca intelectuali de marcă.
