Doi tineri bucureşteni au deschis, la doi paşi de Foişorul de Foc, o cârciumă decorată comunist şi sonorizată nonconformist.

„Cel ce-avântă un ciocan/Cel ce-n mină se trudeşte...“ - citeşti cu gura plină de pe ziarul cu mâncare. „Cel ce seceră un lan/Şi-o familie hrăneşte“. Şi iar muşti cu poftă din caşul de oaie şi din ceapa roşie. Emoţia te podideşte şi, cu ochii pe pereţi, sorbi din berea cu un nume pe care „Tovarăşul“ nu l-ar fi putut pronunţa niciodată. „Vive la Troisieme Internationale Communiste!“ îţi vine să strigi din toţi rărunchii. Dar n-are rost să te iei în gură cu rockul care răsună din boxe. Cu gândul la bere, dai curs îndemnului de pe steagul de sub seceră şi ciocan: „Tot înainte!“.

„La Scînteia“, în zona Foişorul de Foc, oamenii muncii din Capitală se întâlnesc, de câteva săptămâni încoace, la o bere - două, trei - şi-un „parizer pe ziar“. Deschiderea restaurantului/bar rock de pe Bulevardul Ferdinand, nr. 73, a fost ambiţia a doi tineri, fiecare a câte 28 de ani: un tip şi-o tipă, de formaţie jurnalişti, amatori de rock, „raw tripuri“, Vamă, 2 Mai şi cărţi bune (pentru care au şi creat site-ul decitit.ro) Un loc pentru cine-a ratat comunismul

Olga şi Dragoş au vrut de la început - de acum trei luni, de când le-a încolţit în cap ideea - un altfel de loc de întâlnire pentru vorbe şi bere. Li se părea că toate restaurantele/barurile/ cluburile din oraş sunt cam la fel, şi-atunci au trecut la căutat idei noi. Mai întâi, au vrut un băruleţ interbelic, cu mult jazz. Dar nu se potrivea cu stilul casei pe care au închiriat-o. Apoi au zis să pună de-un loc „creepy“, cu pereţi verzi, atmosferă de film horror.

„Am ajuns la ce se vede astăzi. O cârciumă unde se şi bea, se şi mănâncă. Ne-am gândit că orice străin care vine în oraş va aprecia un loc în care se spune o bucăţică din istoria noastră. E un loc pentru cei care au 17-18 ani, care n-au prins prea mult Epoca de Aur“, spune Olga, aruncând în aer un rotocol de fum. La bere cu Stalin, la cafea cu Elisabeta Rizea

Cu ochii la pereţii roşii, decoraţi cu portretele celor mai destoinici tovarăşi - Stalin, Lenin, Ceauşescu - şi cu pozele muncitorilor ieşiţi la defilare, Dragoş spune că au luat decoraţiunile mai mult de pe internet.

„Secera şi ciocanul“ sunt singurele „plămădite“ în anii 2000, restul e dinainte de Revoluţie. „Este material arhisuficient să decorezi o cârciumă «comunistă». Vom mai pune nişte steaguri, mai avem şi o tablă de la un telefon public vechi, ne-a promis cineva că ne aduce şi un aparat, să-l montăm aici“, înşiră vorbele tânărul cu plete.

Multe din „vestigii“ au venit odată cu clienţii: „Jurământul preşedintelui Republicii Socialiste România... din 28 martie 1974“ sau „Opere alese“, de Nicolae Ceauşescu sau de Gheorghe Gheorghiu-Dej ori Lenin, şi-o poliţă de „Asigurare Populară pe Viaţă“.

Dragoş nu suportă comunismul, iar barul lor nu promovează gândirea lui Nea Nicu. „La Scînteia“ e, de fapt, jumi-juma: „plină de comunism“ la primul nivel, „liberă de comunism“ la mansardă, unde stau la vedere disidenţ ii - Elisabeta Rizea, Cornel Chiriac de la Europa Liberă şi alţii ca ei - cărţile bune, fără limbaj de lemn.

Care-i ideea „La Scînteia“? „Indiferent de sistemul în care trăieşti, muzica şi cărţile te fac liber“, spune Olga. În mansarda cu alură de cafenea se vor organiza evenimente, promit cei doi: lansări de carte, cenacluri, întruniri, expoziţii.

MENIU

Preţuri mici, muncitoreşti „«Parizerul pe ziar» a venit aşa, la o vorbă, făcând mişto de perioada aia“, zâmbeşte Olga, ştrengăreşte. „Păi, nu asta mâncau muncitorii pe şantier?!“, o completează Dragoş. „Parizerul pe ziar“ înseamnă trei-patru felii subţiri-subţiri de parizer, câteva bucăţele de brânză, patru-cinci măsline şi-o ceapă roşie tăiată-n două. Se serveşte pe-o copie xerox dintr-o pagină de „Scînteia“ şi costă 5 lei. Preţuri mici sunt înşirate în tot meniul cu mâncare românească: ciorba - 5-8 lei, spanac cu ou - 8 lei, pulpe la grătar - 9 lei, fasole cu ciolan - 12 lei, platou „Casa Poporului“ - 21 de lei. Nici berea nu-i prea scumpă: de la 7 la 12,5 lei, în funcţie de marcă. Să nu vă speriaţi dacă, în timp ce aşteptaţi comanda, vă sare în braţe o pisică tigrată: e de-a casei şi n-are nume.