Supranumit „Al Capone” al Olandei, Dries Riphagen a fost unul dintre criminalii nazişti care a reuşit să scape de urmărirea autorităţilor după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial.

Echipa pe care o coordona a trimis peste 3.000 de evrei în lagărele de concentrare numai în anul 1943, dar ceea ce a atras atenţia a fost metoda prin care Riphagen îi prindea: îi convingea că el îi protejează de nazişti, astfel că evreii îşi aduceau prietenii în faţa lui convinşi că este salvarea lor. După război, olandezul a ajuns să fie unul dintre prietenii de încredere ai Evitei Peron, prima doamnă a Argentinei. A murit în libertatea într-o clinică din Elveţia.

Dries Riphagen este considerat cel mai mare criminal nazist al Olandei în cel de-al Doilea Război Mondial. Metodele cinice de prindere a evreilor le-a deprins însă în adolescenţă. Pe când avea şase ani mama sa a murit, iar tatăl său s-a recăsătorit la scurt timp, dar fiind alcoolic nu a fost preocupat de viaţa copilului.

La 14 ani, Riphagen se angajează ca marinar şi după numai un an ajunge în Statele Unite unde rămâne pentru doi ani. Aici intră în contact cu mafioţii locali pentru care începe să lucreze. De la ei învaţă să se descurce într-o lume dură şi să aibă succes într-o fugă continuă de poliţie şi de autorităţi.

De aici i se va trage mai târziu şi renumele de „Al Capone al Olandei”. Întors în ţara natală, Riphagen îşi creează o structură de mici hoţi pe care îi specializează pe înşelătorii. La sfârşitul anilor 30 se înscrie în NSDAP-ul olandez, partidul corespondent al naziştilor germani.

De la borfaş la conducerea vânătorilor de evrei

Aşa îl găseşte declaşarea celui de al Doilea Război Mondial. După invadarea Olandei de către Germania nazistă, Riphagen începe să colaboreze cu naziştii în proiectul acestora de a-i prinde pe evrei. În 1943, germanii creează Henneicke Column la Amsterdam, o structură care avea misiunea de a-i prinde pe evreii care apucaseră să se ascundă de nazişti.

Datorită relaţiilor printre borfaşii oraşului, Riphagen este numit la conducerea acestei unităţi. Avea şi o recompensă pentru fiecare evreu prins: între 5 şi 10% din averea fiecăruia. Ba mai mult, naziştii plăteau între 7,5 şi 40 de guldeni poliţiştilor locali din oraş pentru fiecare om prins.

Evreii îi predau averile, convinşi că Riphagen îi protejează

Riphagen a lucrat ca marinar între 1923 și 1924

Aplecarea sa către înşelătorii îl face pe olandez să aplice o metodă extrem de cinică, dar eficientă de a prinde cât mai mulţi oameni. În momentul în care găsea un evreu ascuns prin subsolul vreunei clădiri nu îl aresta. Îi confisca bijuteriile pe care le găsea şi îl ducea într-o casă conspirativă spunându-i că va reveni în câteva zile.

După o perioadă, timp în care persoana prinsă trăia într-o incertitudine chinuitoare, Riphagen reapărea susţinând că a reuşit să corupă nişte ofiţeri germani şi să îl scape. Îi arată chiar o chitanţă prin care susţinea că a donat 10% din bijuterii, restul fiind depuse la bănci din Luxemburg, urmând ca la finalul războiul victima să îşi primească înapoi averea.

După acest moment urma o perioadă în care olandezul se apropia de victime, invitându-le în oraş şi povestindu- le că el colaborează cu serviciile secrete germane doar pentru a proteja evrei. Majoritatea auzeau o poveste romantică: soţia lui de origine evreiască fusese arestată de nazişti şi dusă într- un lagăr de concentrare.

După câteva zile victimele începeau să îşi aducă singuri prietenii ascunşi prin subsolurile clădirilor din Amsterdam, în speranţa că Riphagen îi va salva şi pe ei. Oamenii îşi predau de bunăvoie bijuteriile şi lucrurile de valoare, iar acesta le depunea la o bancă din Luxemburg.

Aşteptau salvarea de la el, dar se trezeau cu naziştii la uşă

Avea şi un obicei aproape diabolic: cu fiecare victimă îşi făcea o fotografie cu o atitudine foarte prietenească, pe care o depunea în caseta de valori în care erau şi bijuteriile. După ce un grup de evrei îşi epuiza cunoştinţele ascunse, oladezul le promitea că va găsi în câteva zile o soluţie pentru ca ei să poată fugi din Amsterdam.

Criminalul nazist, alături de fiul său, Rob

Numai că lista cu numele şi locurile în care se ascund evreii o preda poliţiştilor locali, care erau fericiţi să meargă să aresteze câteva zeci de evrei la pont şi să primească generoasele recompense din partea naziştilor. Astfel că victimele se trezeau a doua zi acasă cu poliţia nazistă, în locul soluţiei promise de Riphagen.

Prin această metodă se estimează că Riphagen a trimis la moarte 3.190 de evrei în mai puţin de un an.

Soţia a crezut până la finalul războiului că este un erou

Dar de ce preda Riphagen lista adreselor unde se ascundeau evreii poliţiei locale, când putea primi chiar el banii de recompensă? Pentru el era important acest episod al arestării. Alegea să dea pontul poliţiştilor din două motive: aceştia îi erau recunoscători şi evita ca vreun evreu să realizeze cine a fost cel care l-a trimis la moarte.

Astfel, victimele plecau în lagăre convinse că Riphagen erau un salvator care făcea eforturi pentru viaţa lor. Inclusiv soţia sa, cu care avea un copil, a fost convinsă până la sfârşitul războiului că iubitul său a fost un erou care a ajuta evrei să emigreze în Marea Britanie. Abia după ce s-au descoperit fotografiile pe care le făcea cu victimele lui şi după ce a aflat că majoritatea au dispărut în lagăre de concentrare, soţia lui Riphagen l-a părăsit.

Fostul nazist a scăpat cu ajutorul unui comunist

La începutul anului 1944 naziştii suspendă activitatea Henneicke Column şi îl mută pe Riphagen la Essen unde lucrează împreună cu serviciile secrete germane la destructurarea grupurilor de rezistenţă. La finalul războiul reuşeşte să se ascundă o perioadă cu ajutorul prietenilor săi din Amsterdam, dar este prins de Willem Evert Sanders, un ofiţer al Algemene Inlichtingen- en Veiligheidsdienst (AIVD), serviciile de securitate olandeze care aveau misiunea de a găsi criminalii de război.

          

Rob Riphagen, fiul criminalului nazist

 

Olandezul a reușit să fugă din Europa cu un pașaport Nansen

Numai că Sanders, un fost poliţist membru al rezistenţei, era de asemenea şi un membru al organizaţiilor comuniste care apăruseră şi în Olanda. Astfel că el speră ca Riphagen să devină un informator pentru el, care să îl ajute să creeze dosare de şantaj pentru adversarii lui politici.

Aşa că acesta nu îl predă pe fostul nazist autorităţilor, ci îl ţine ascuns într-o casă conspirativă timp de câteva luni. Aşa reuşeşte Riphagen să scape dintr-o situaţie imposibilă. În acea perioadă legea din Olanda îi pedepsea cu moartea pe cei care ascundea foştii criminali nazişti, aşa că ofiţerul Sanders se afla în pericol de a fi condamnat la moarte pe motiv că l-a ascuns pe Riphagen.

De acest detaliu se foloseşte şi “Al Capone de Olanda” pentru a-l şantaja pe ofiţer, aşa că acesta din urmă îl ajută să îşi recupereze bijuteriile evreilor ascunse în Luxemburg. Ba mai mult tot el îi organizează scăparea din Olanda trecându-l graniţa spre Belgia într-un coşciug, cu tot cu bijuterii.

În Spania este arestat, dar scapă cu ajutorul unui preot

De aici Riphagen pleacă spre Spania, unde este arestat în 1946, dar nu pentru că era criminal de război, ci pentru că nu avea acte. Este arestat timp de trei luni, dar un călugăr iezuit reuşeşte să îl scoată pe ca- ISTORII RECENTE uţiune, cu promisiunea că îşi va rezolva problema cu actele de identitate.

Soluţia pentru Riphagen a fost un paşaport Nansen. Acest tip de act apăruse în 1922 ca o soluţie pentru cei 800.000 de ruşi care fugeau din calea războiului civil şi care nu mai puteau obţine acte de la ţara lor de origine. Aşa că Liga Naţiunilor a creat acest tip de paşaport care să rezolve situaţia refugiaţilor din întreaga lume. Până la debutul celui de-al Doilea Război Mondial, 52 de state aderaseră la acest proiect.

În Argentina a ajuns omul de încredere al preşedintelui

Cu acest act, Riphagen reuşeşte să fugă în Argentina, în martie 1948, unde contactează tot un preot iezuit pentru a-şi realiza noile contacte. Se împrieteneşte cu Rodolfo Valenzuela, consilierul cuplului prezidenţial din Argentina, Juan şi Evita Peron. Ajunge chiar să lucreze cu preşedintele Argentinei în efortul acestuia de o organiza un serviciu secret eficient.

Organizează chiar şi câteva gale de box în America de Sud şi este detectat în sfârşit de autoriţăţile olandeze, dar datorită relaţiilor sale la nivel înalt Argentina refuză extrădarea. După revolta din 1955 care l-a îndepărtat pe Juan Peron de la putere se întoarce în Europa, unde călătoreşte prin Spania, Germania şi Elveţia.

În 1973 cel supranumit “cel mai rău criminal din Amsterdam, moare de cancer într-o clinică din Elveţia, ca un om liber. Acoperirea i-a folosit atât de bine încât în anii 80 olandezii încă îl căutau şi chiar a fost condamnat la moarte, neştiind că acesta trecuse demult în lumea celor drepţi.

Adevărata poveste a acestui personaj s-a aflat abia în 2010 când doi jurnalişti din Olanda au scris o carte despre viaţa sa, bazată pe interviuri cu fiul său, Rob, şi Betje Wery, cea care îi dăduse ponturi despre evrei sub ameninţarea morţii părinţilor în timpul celui de Al Doilea Război Mondial.

Juan Peron, protectorul naziştilor, o viaţă la fel de fascinantă

Fostul preşedinte argetinian, Juan Peron, a acordat azil politic unui număr mare de ofițeri naziști, ceea ce a atras numeroase critici din partea comunității internaționale. Acesta a ajuns la conducerea ţării în 1946, dar cu timpul a devenit tot mai autoritar, astfel că în 1955 a fost îndepărtat printr-o lovitură de stat.

După o perioadă petrecută în exil, în 1973 se întoarce la conducerea ţării, dar moare un an mai târziu. A devenit celebru şi datorită faptului că înainte să câştige primul mandat de preşedinte s-a căsătorit cu o fostă stea de cabaret, Eva Duarte, celebra Evita Peron.

Datorită implicării ei în ajutorarea săracilor, aceasta a devenit foarte iubită de popor, Juan câştigând al doilea mandat şi datorită imaginii ei. În septembrie 1951 este diagnosticată cu cancer şi apare în public ultima dată în iunie 1952, cand Juan Peron a depus jurământul pentru al doilea mandat de preşedinte.

Mult mai norocoasă a fost a treia soţie a lui, Izabela Martinez, pe care a cunoscut- o într-un bar în timpul exilului din Panama. Aceasta, tot o fostă dansatoare într-un club, a preluat conducerea Argentinei, după moartea lui Peron în 1974.