Ana Puşcă a emigrat din România în 1999, la numai câteva luni de la terminarea liceului. Destinaţia aleasă a fost Franţa. A absolvit facultatea de matematică, iar în acest moment este angajata unei companii care produce softuri specializate în valorizarea produselor financiare. Cu toate că nu a avut dificultăţi mari în integrarea sa în cadrul societăţii franceze, Ana recunoaşte că singurul său regret legat de decizia de a pleca din România este că nu a găsit aceeaşi căldură din partea noilor prieteni, ca cea de acasă. Visul său este de a avea propria afacerea şi de a contribui la ameliorarea imaginii României peste hotare.

EVZ: De ce aţi ales să emigraţi şi de ce aţi ales Franţa ca destinaţie? Ana Puşcă: Sora mea, Elena Perseil, dorea să facă un an de specializare în domeniul modei la Paris, şi eu terminând liceul în acelaşi timp, a dorit să o acompaniez. Ea s-a întors în România după un an, dar vine destul de des în Franţa, prin afacerea proprie pe care o are aici. 

Cum a decurs acomodarea în interiorul societăţii franceze? În 1999, când am ajuns la Paris, acomodarea a fost destul de grea din punct de vedere administrativ şi social. Prima mea impresia a fost că Parisul este mai frumos în realitate decât în cărţi, dar că omenii sunt reci. Primele săptămâni am alergat peste tot, să reglez probleme administrative şi nici nu le-am simţit cum au trecut.

Faptul că aveam 19 ani, că eram româncă, pentru că doream să urmez cursurile de la facultatea de matematică, nu părea credibil în faţa autorităţilor locale. În fiecare an trebuia să constitui dosare interminabile. Din punct de vedere social, colegii de facultate păreau destul de speriaţi de români în general, pentru cazurile de furt, prostituţie, etc. De aceea nu erau foarte deschişi în comunicare.

Care au fost cele mai mari diferenţe pe care le-aţi observat între societatea franceză şi cea română? Prieteniile şi discuţiile între amici sunt foarte diferite de cele din România. În general, francezii puri, adică cei care nu sunt proveniţi din alte culturi, sunt destul de pudici şi nu vorbesc despre viaţa lor privată sau socială. Le trebuie foarte mulţi ani de prietenie cu cineva înainte de a dezvălui detalii din viaţa lor.

Sunt mult mai reci la început şi destul de rezervaţi în discuţii. Sunt politicoşi, vorbesc despre subiecte generale, de cultura generală, de teatru, film, vacanţe şi emisiune TV, dar nu vorbesc cu expresii urâte când se exprimă şi îşi protejează foarte mult familia. Sunt foarte elitişti: după 10 ani de la terminarea şcolii, tot mai vorbesc de ce facultate sau şcoală renumită au făcut la viaţa lor, punând repede o etichetă pe interlocutorul lor. Francezii de diverse origini, europene, africane sau arabe sunt mult mai deschişi, iar contactul cu ei este mai uşor.

Ce ocupaţie aveaţi în România şi care este domeniul în care lucraţi acum? Am teminat liceul în Romania, după care am făcut un an de franceză la Sorbona. Apoi am început facultatea de matematică, care durează cinci ani, finalizând ultimul an cu un master de specializare în modele matematice financiare.

Acum lucrez la o companie mică, "Pricing Partner", care produce un soft specializat în valorizarea produselor financiare. Orice bancă sau instituţie financiară ce achiziţionează produse de la bursă are nevoie de un sistem de valorizare ale acestora. Eu sunt responsabilă, la birourile din Paris şi Londra, de departamentul de «Client Support», care face suport tehnic şi tratează problemele clienţilor pentru acest soft. Echipa mea este formată până în prezent din cinci persoane, toţi bărbaţi.

Consideraţi că sunt lucruri pe care le-aţi putea realiza în Franţa şi nu în România? Cred că nu este vorba de a realiza lucruri, ci de modul de viaţă, care este diferit între cele două ţări. Corupţia este aproape inexistentă aici şi respectul de indivizi este omiprezent.

Cel puţin în Paris, unde locuiesc de opt ani, mă simt foarte liberă şi fericită că trăiesc într-un oraş în care libertăţile fiecăruia sunt respectate şi se opresc acolo unde încep cele ale celuilalt: fiecare poate avea religia lui, musulmană, budistă, creştină, sexualitatea lui, originea şi cultura lui. Nu sunt rasişti şi acceptă să-şi împartă ţara cu cei care doresc să trăiască în ea. Francezii respectă regulile civice, drepturile omului şi libertatea de expresie.

Cât de dificil a fost să vă găsiţi un loc de muncă? Am avut norocul să termin unul dintre cele mai renumite mastere în domeniul meu. Uşile se dechideau datorită acestei etichete, dar cu puţină reticenţă, pentru faptul că îmi trebuia permis de muncă. Din cauza faptului că nu aveam drept de muncă pe teritoriul Franţei, la vremea respectivă, am pierdut multe posturi interesante. Am acceptat să fac un stagiu lung de opt luni pentru a-mi putea face actele.

Aţi regretat decizia de a pleca din România? În ceea ce priveşte modul de viaţă, posibilităţile de a mă realiza în domeniul meu, nu regret. Singurul regret este că nu am găsit aceeaşi căldură din partea prietenilor de aici.

Cât de des reveniţi în ţară? O dată la doi ani. Prefer să călătoresc în lume când am timp.

V-aţi gândit să vă reîntoarceţi în România definitiv? Nu am studiat problema, fiind sunt încă foarte îndrăgostită de Paris. Cred însă că mi-e puţin frică de mentalitatea pe care o pot găsi la Bucureşti.

Care este cel mai mare vis al dumneavoastră? Să îmi pot crea afacerea mea şi să contribui, cu o picătură, la ameliorarea imaginii României peste hotare.

Care este cea mai mare realizare obţinută în Franţa? Să fiu diplomată cu un Master cunoscut în domeniul finaciar şi peste hotarele Franţei şi să fiu manager.

Care este sfatul dumneavoastră adresat celor care se gândesc să emigreze în Franţa sau care au făcut deja acest pas de curând? Să nu se gândească de mii de ori dacă trebuie să plece din ţară sau nu. Să facă ceea ce simt ei, în profundul sufletului lor. Dar când au luat decizia, atunci să se gândească bine ce drum vor să urmeze şi să facă tot ceea ce este în putinţa lor pentru a-şi atinge scopul.