Puține imagini pot transmite mai multă emoție decât aceea a omului aflat în rugăciune. Îngenuncheat în fața icoanei ortodoxe, cu capul plecat în fața Sfântului Altar al unei catedrale catolice, ghemuit pe covorașul Sajadah cu fața către Mecca profetului Mahomed, sau lovind la fiece început și sfârșit de meditație în micuțele talgere budiste Tingsha, omul părăsește într-o bună măsură lumea materială pentru a se cufunda într-un alt univers, cel metafizic.

Alături de conștiința de sine, această capacitate ne diferențiază de celelalte viețuitoare. Fără, suntem frații dihorului, vorba lui Petre Țuțea. Omul aflat în rugăciune, sau în sărbătorirea celor sfinte ale sale, este într-o condiție aparte, una pe care semenii săi sunt datori să i-o respecte măcar din aceleași motive din care animalele sălbatice nu se sfâșie între ele în timp ce se adapă, sau când fug împreună, iepure și lup, broască și barză, șarpe și cucuvea, pasăre și gândac, din calea apei sau focului, a dezastrului care le lovește ținutul în care sălășluiesc.

Zilele trecute, o știre mai neagră decât fundul iadului ne-a arătat că ceea ce este valabil pentru dihănii nu este și pentru om. Trei biserici catolice din Sri Lanka au fost ținta unor atacuri cu bombă. Potrivit unei evidențe provizorii, până acum au fost numărați peste 300 de morți. Atât de mulți, pentru că cele trei biserici erau pline cu credincioși aflați la slujba Paștelui catolic. Imposibil să comentezi așa ceva!

Ce să spui despre faptul că un om este omorât exact într-un asemenea moment? Mie îmi este chiar imposibil. Cuvântul „împietrit” mi se potrivește cel mai bine în fața unor asemenea blestemății, dar nu despre asta doresc să vorbesc. Altul a fost gândul, întrebarea care nu mi-a dat pace și căreia nu i-am găsit răspuns: ce poate fi în mintea și în sufletul celui care ia viața unui semen al său exact în momentul lui de maximă trăire spirituală, așa cum este sărbătorirea Învierii Domnului?

Sigur, îngrozitorul măcel s-a petrecut undeva, departe. Pentru cei mai mulți dintre noi, Sri Lanka este doar un nume exotic de pe o hartă, iar ceea ce s-a întâmplat acolo nu ne atinge mai mult decât ne-ar da frisoane o secvență terifiantă dintr-un film interzis copiilor, sau un pasaj dintr-o carte despre marile crime din istorie, așa ceva nu este posibil în bucățica noastră de lume. Nimic mai greșit! Așa ceva s-a întâmplat cu noi și lângă noi. Să vedem când și cum!

Mai mult de 3.000 de români, locuitori ai unor sate de pe Valea Siretului, au văzut lumina zilei pentru ultima oară în Duminica Paștilor din 1 aprilie 1941. Peste 3.000 de români rămași pe teritoriul URSS, după ce România i-a cedat un teritoriu locuit de peste 3 milioane de persoane, au fost măcelăriți în urma unei înscenări criminale. Așa cum ziarul nostru a relatat acum câțiva ani, cu ocazia unei comemorări, la începutul anului 1941, securitatea sovietică NKVD, viitoarea KGB, a lansat zvonul că de Paști va fi permisă trecerea graniței spre România. Oamenii au crezut și, în Duminica Paștilor, un grup mare de oameni din satele Bănila Moldovenească, Dăvideni, Trestiana, Iordănești, Pătrăuții de Sus, Pătrăuții de Jos, Cupca, Corcești și Suceveni, purtând un steag alb în frunte și icoane, prapuri și cruci de cetină, ca semne ale intențiilor pașnice, s-au încolonat și s-au îndreptat spre noua graniță. La 3 kilometri de frontieră, lângă satul Fântâna Albă, grănicerii sovietici i-au somat să se oprească. Coloana a ignorat somația. Atunci s-a pogorât iadul. Sovieticii au tras în plin cu mitralierele minute în șir. Supraviețuitorii au fost urmăriți de cavaleriști și spintecați cu sabia. Răniții au fost legați de cozile cailor și târâți până la cinci gropi comune pregătite dinainte, dovadă a premeditării criminale bolșevice. Mulți dintre ei de vii: bătrâni, femei, copii, sugari. Două zile și două nopți s-a mișcat pământul deasupra acestor gropi, până ce martirii și-au dat sufletul, povestesc martori oculari. Moscova nu a recunoscut niciodată masacrul. A declarat că a fost vorba de un minor incident de frontieră, cu doar douăzeci de morți.

Mai recent, lângă noi de data aceasta, și tot de Paști. În 1999, NATO a decis să atace Republica Federală Iugoslavia cu 1000 de aparate de zbor, care au executat 36.000 de misiuni de luptă, în timpul Războiului din Kosovo.

Bombardamentele aviației Alianței au durat 78 de zile, din 24 martie și până în 11 iunie, fără pauze, nici măcar în perioada Paștelui ortodox și nu au evitat defel populația civilă. La câteva zile după Sărbătoarea Învierii Domnului, în noaptea de 22 spre 23 aprilie, adică în ziua pomenirii sfântului mare mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință, a fost bombardată radio-televiziunea publică din Serbia și 16 angajați și-au pierdut viața. A fost primul caz din istorie când un centru de presă a fost declarat „obiectiv legitim al armatei” și atacat. În termenii dreptului internațional actul se numește „crimă de război”.

În cele 78 de zile, atâta cât au durat bombardamentele NATO, au fost uciși peste 2.000 de civili, dintre care 400 de copii. Teritoriul bombardat a fost contaminat cu mai mult de 200 de tone de material nuclear conținut de bombele cu uraniu sărăcit, iar unele zone din Serbia nu sunt locuite nici în ziua de azi din cauza gradului ridicat al radioactivității și a zecilor de mii de cazuri de cancer provenite de acolo. Vi se mai pare departe Sri Lanka?

Vi se mai pare că îngrozitorul atentat petrecut acolo este doar așa, un vis urât, un coșmar care se risipește odată cu ivirea zorilor? Dacă monstruoasa crimă s-a petrecut undeva, în îndepărtata Asie de Sud, iar despre celelalte două abominabile tragedii, din Basarabia și din fosta Iugoslavie, evităm să vorbim pe față, oficial, din degradante motive de oportunitate, suntem în regulă cu privitul în ochii Istoriei, cu raportarea noastră la adevăr? Nu, nu suntem!

La prima întrebare, aceea care exprimă neînțelegerea motivelor din care omul este lup pentru alt om nu am și nu voi avea niciodată o explicație.