Razvan Exarhu: "Am pierdut un prieten."
O pneumonie l-a facut K.O. in trei saptamani. Avea 38 de ani si o voce care a facut difuzoarele radiourilor sa bubuie strasnic vreme de 12 ani, la ProFm si Guerrilla. Teama de patetism, chiar si atunci cand sinceritatea noastra este lipsita de miza, ne indeparteaza absurd de conditia noastra de oameni supusi bucuriei si durerii.
Prietenul meu se numea, se numeste Niki Stanciu si disparitia lui, teoretic, ar trebui sa ii priveasca pe cei apropiati, cativa ascultatori mai atenti si cam atat. Iar eu, daca as urma o logica, sa zicem comuna, nu ar trebui sa vorbesc despre asta si toata lumea pare sa stie de ce. Ai zice ca am semnat cu totii un pact al tacerii, ce priveste lucrurile care nu poarta bikini, care dor sau care miros prea tare a lapte de tara si viata evadata din plastic.
Admiratia neconditionata de rating, sentimentele fara ecouri hollywoodiene sau telenovelistice se retrag incetisor dintre noi. Mi se pare ca de la o vreme, mai rapid si mai nemilos decat pana acum vreo cativa ani, oamenii care dispar iau cu ei si memoria celor care i-au cunoscut. Nu mai ramane nimic, totul se risipeste mai iute ca fumul in furtuna.
Si aici nu mai e nicio deosebire intre cei cunoscuti si anonimi, cu totii se duc ca si cum n-ar fi fost, ca si cum ar fi fost inventati de un scriitor care nu exista. Se simte in noxa de seara un soi ciudat de corectitudine politica. Nu vorbim decat despre lucruri care sunt OK, cum se spune. Prea curatele sau prea murdarele. Prea veselute sau cretin de tristute. Socante si repetitive. Lucrurile prea personale, revoltele sau revelatiile intime nu dau bine, poate si din cauza globalizarii.
Tocmai de aceea, foarte multe suflete sensibile isi indreapta compasiunea catre Somalia, catre inocentii cu patru labute, catre diverse forme de delir umanitar. Nimic nu trebuie sa tulbure voiosia consumatorilor vesnic incruntati si, de aceea, e bine ca ei sa-si fixeze privirea cat mai departe. Trebuie sa participe la conflicte in care nu sunt implicati, trebuie sa se concentreze pe cat mai multe detalii tehnice, sa vorbeasca despre lucruri pe care nu le cunosc.
E foarte important sa aiba si pareri foarte transante care exclud orice fractiune de timp pierduta intre detalii, orice gest neincarcat de functionalitate, orice abatere de la ritmul oficial. Citesc, aud prea multe discursuri scortoase, prea multe omagii mecanice, aduse unor oameni a caror disparitie le da ocazia altora sa-si puna in functiune vocabularul de sentimente primite de-a gata. Nu inteleg de ce, cand nu e ceva anume de demonstrat sau de combatut, imediat apare suspiciunea. Sinceritatea nefiltrata si luminoasa ii face pe practicantii sai fie stridenti, fie enervanti, fie plicticosi, fie de-a dreptul dubiosi si inamici perfecti ai tuturor celor amortiti confortabil.
Am vorbit despre toate acestea pentru ca m-am revoltat in fata mea, atunci cand, desi aveam ochii in lacrimi, m-am gandit ca nu pot vorbi in public despre durere, chiar daca aceasta durere este a tuturor. Si pentru ca vorbesc mult prea rar despre toti cei pe care ii iubesc, fie ca sunt sau nu aici. Si pentru ca suntem cu totii mult prea ocupati ca sa ne descoperim la timp admiratia, dragostea, gesturile mici de tandrete, telefoanele stupide, micile nebunii si timpul de care o sa ne para rau ca nu l-am pierdut atunci cand l-am avut.
Mi-am adus aminte de romanul lui Ray Bradbury in care pompierii dadeau foc cartilor. Ca sa-si protejeze memoria si specia, fiecare om invata o carte, devenea o carte. Unul era „Crima si Pedeapsa”, altul putea fi „Un veac de singuratate”, in care oamenii uitau cum se numesc lucrurile din jurul lor si de aceea incercau sa le pastreze numele cat mai vii, scriindu-le, incrustandu-le in materia din care erau facute. Cel mai greu trebuie sa fie cu lucrurile care nu se vad si care, tocmai de aceea, nu trebuie uitate. Altfel, tacerea nu mai este un raspuns.
Recomandările noastre
