Azi e 23 august. O zi oarecare. Ba nu, la noi la Brăila, Muzeul „Carol I” e în sărbătoare. Dar, în urmă cu peste patru decenii, pe la mijlocul anilor `70, când economia României duduia, pe la începutul unui iulie în care bucureștenii căutau cu asiduitate umbra, într-o bună dimineață în care nici n-apucaserăm să tragem salopetele pe noi, ne trezirăm în incinta șantierului cu un grup de tovarăși.
Ca la armată ne aliniară, ne ordonară dezbrăcarea și ne scoaseră din grup: „Tu, tu și tu - un pas în față. Restul, la treabă”. Cu toate că eram cei mai bine clădiți dintre colegi, așa goi și descumpăniți ne simțirăm jenați si umiliți, până ce unul dintre tovarăși ne spuse: „Îmbrăcarea! Luați-vă și sufertașele cu mâncare și fuga-marș la intrarea în Parcul Libertății”. Ne-a venit inima la loc când am aflat despre ce-i vorba: urma să intrăm într-un program de repetiții pentru defilarea de la 23 august. Împreună cu alți vreo patruzeci de tineri ne-am urcat într-un autocar modern care ne-a împrăștiat pe tăpșanul din spatele Sălii polivalente. Nu eram singurii. Alte opt asemenea autobuze descinseră pe platou, fiecare însoțit de câte un instructor. Ne-au și pus în temă: nouă, celor peste 400 de tineri ne revenea nobila cinste de a înscrie, cu trupurile noastre, pe caldarâmul Pietii aviatorilor, locul de desfășurare a manifestației, numele președintelui iubit. Eram și eu o părticică din litera Ș, a cincea din cuvântul drag tuturor românilor, Ceaușescu, literă care ieșea cel mai mult în evidență, fiind cea mai numeroasă întrucât avea codiță. Mă simțeam tare mândru. Au urmat câteva săptămâni în care, zău, ne plăcea! Pe la șantier nu mai treceam decât în zi de bani, repetițiile aveau, pe lângă nota de rigoare și semnificație și elemente hazlii, fanfara militară pe acordurile căreia se derulau pregătirile ne oferea și recitaluri savuroase, ce mai, viață pe noi! La repetițiile din preajma lui 23 august din piață ne dădeam „rotunzi” afișându-ne îmbrăcați cu niște treninguri de bumbac albe, imaculate, stârnind invidia altor demonstranți ce purtau uniforme negre de miner sau salopete gri de constructori, cu lopeți și târnăcoape pe umeri. Peste tot și toate aveam prioritate - doar defilam… în numele președintelui, ce naiba! O sincopă s-a produs, totuși, pe 22, la repetiția finală, cunoscuta vizionare: deși am fost prezenți in piață în jurul orei opt, am fost anuntați că intrarea noastră pentru vizionare se va produce undeva, tocmai către seară. Explicabil, intrau mai întâi șoimii patriei, apoi pionierii, sportivii, armata. Până-n prânz a mai fost cum a mai fost, ba ne-a și plăcut vizionând și noi parada sportivilor. În vogă era atunci gimnastul Dan Grecu, marele nostru campion care s-a întreținut cu noi, demonstrându-și, chiar, abilitățile sportive recunoscute. Pe la amiază, însă, ne apucase pe toți un dor de ștrand, încât trei-patru ore le-au trebuit instructorilor noștri să ne recupereze. Se înserase de-acum, am servit masa la iarbă-verde, am încins o miuță după care, încolonați ca la paradă ne pregăteam să trecem prin fața tribunei. N-am apucat să facem lucrul ăsta întrucât, la o privire mai atentă arătam ca prinși după gârlă: miuța si leapșa transformaseră treningurile noastre albe ca laptele în niște sperietori. De departe semănam cu ceata lui Papuc, nicidecum cu imaginea imaculată a președintelui nostru drag. Drept urmare, am fost îmbarcați în autocare, cu destinația „Tricodava” - fieful treningurilor românești. Acolo am văzut, încă odată, ce înseamnă să lucrezi la comandă: tot schimbul de noapte, fetele-textiliste, pe fețele cărora se citea oboseala dar și… emoția când ne luau măsura, s-a mobilizat pentru a ne dota pe noi, de asta dată cu treninguri de culoare roșie. Cu toată oboseala acumulată, ne-am prezentat a doua zi la ora cuvenită în piață, am defilat prin fața conducătorului iubit, noi ne-am aruncat privirile către el, el către… el, ne-am lăsat pozați (mamă, pe câte coperte de revistă am apărut!), apoi, la ieșire, ca la plugușor, instructorii - cu epoleții în buzunare - ne-au înmânat, fiecăruia, câte o hârtie de o sută de lei. Mulți dintre noi n-am rupt rândurile; cu atenție și nerăbdare așteptam trecerea prin fața tribunei a fetelor de la „Tricodava”, cărora, în noaptea ce trecuse, pe lângă măsura de la trening le strecuraserăm și câte o invitație pentru a doua zi la o plimbare în Herăstrău.
Ne permiteam, nu-i așa? - doar dispuneam de bani munciți cu sudoare… în numele președintelui.
Recomandările noastre
