Istoricii avansează ipoteza unei prelungiri nescrise a pogromului de la Iaşi, din iunie 1941. Cel puţin zece martori susţin că au văzut în acea vară coloane de evrei venind dinspre Iaşi şi dispărând fără urmă în pădurea de lângă satul Vulturi. De fiecare dată, sunetul mitralierelor urma marşurilor forţate, împinse de la spate de baionetele soldaţilor.

În urma lor a rămas un mister pe care nimeni n-a vrut să-l dezgroape vreme de şapte decenii. În tot acest timp, pe Vasile Enache nu l-a întrebat nimeni nimic. Când, în sfârşit, istoricul Adrian Cioflâncă a forţat o confesiune, săteanul l-a luat de mână şi, într-o pădure suficient de stufoasă ca săpăturile întâmplătoare să nu fie soluţia, a indicat locul gropii comune cu precizia celui care a văzut crima cu ochii lui. De atunci, în aproape trei săptămâni, s-au ridicat din groapă 22 de schelete şi nenumărate fantome.

Patru dintre rămăşiţele osteologice aparţin unor copii. Gloanţe produse în 1939 şi 1940 au fost găsite în groapă. Plus obiecte civile. O cataramă de curea. Un pantof mărimea 35. Un ceas. În urma expertizării solului, s-a ajuns la concluzia că şanţul e destul de adânc, ca o pâlnie în care s-au vărsat, întâmplător, destine. Martorii avansează cel puţin o sută de victime, susţinând că grupuri de evrei au tot curs, în iulie 1941, spre pădurea Vulturi vreme de două- trei săptămâni.

Există, la momentul actual, suficiente date pentru a impune varianta unui masacru. Am putea să-i spunem, într-o matematică simplă care nu face decât să numere victime, Holocaust. Descoperirea macabră de la Iaşi – una dintre puţinele evidenţe criminalistice identificate pe teritoriul României ale genocidului comis de o armată română loială unui mareşal pe care naţional-comunismul ceauşist l-a transformat în erou – e şi despre altceva însă.

În primul rând, chiar despre victoria miturilor înşurubate în creiere de educaţia socialistă. N-a fost niciodată atât de clar faptul că instrumentele represiunii nu erau doar Securitatea şi Miliţia, ci şi un sistem de învăţământ posibil doar prin rescrierea continuă a istoriei. Rezultatul e vizibil astăzi: o Românie a voievozilor legendari, a unui ideal unionist peren sau a paşoptismului interpretat în cheie comunistă, "sănătoasă". O ţară vremelnic fascistă în care n-a existat niciun fascist.

În al doilea rând, scheletele din groapa de la Vulturi spun ceva despre memoria teribil de scurtă a unui popor pentru care nu Adrian Păunescu, Corneliu Vadim Tudor sau Nicolae Ceauşescu sunt mărcile dictaturii comuniste, ci evreii, vinovaţi de atitudini pro-sovietice. Naţiunea cu câteva sute de mii de cetăţeni condamnaţi pentru că purtau altfel de gene îşi construieşte astăzi discursul anticomunist pe o idee mai veche decât guvernul Petru Groza: jidanii înseamnă comunism.

În realitate, evreii s-au cimentat atât de "bine" la baza socialismului de stat autohton, încât Epoca de Aur n-a ezitat să-i vândă la bucată, ca pe vite. Apropo, dacă o mie de evrei din Basarabia au întâmpinat cu ostilitate armata română după trecerea Prutului, în vara lui 1941, se justifică uciderea animalică a unui copil? Apropo, dacă sute de mii au scăpat de moarte în lagărele din Transnistria, revenind acasă pentru a nu mai fi niciodată ca înainte, înseamnă că dispăruţii nu mai contează în peisaj? Apropo, dacă la începutul anilor ’40 un oarecare regim fascist v-ar fi condamnat, din start, la execuţie, aţi fi făcut recurs la armele unui bun cetăţean, solicitând dialog şi echitate în locul glonţului?

În al treilea rând, masacrul de la Vulturi subliniază puterea incredibilă a unei istorii marginale de a-şi cosmetiza, prin tăcere, trecutul şi de a invoca "diversiunea" şi "contextul" în justificarea propriilor crime când acestea ies la suprafaţă. Nu e nimic patriotic în a nega uciderea unor evrei. Nu e nimic care să vădească dragostea de ţară în a absolvi o armată care n-a ezitat să tragă în civili nevinovaţi (ne amintim şi de 1989?). Nu e nimic flatant, onest şi bun când, în faţa unor schelete, oamenii aleg, în locul unei secunde de tăcere, să pălăvrăgească despre manipulare.

România nu e mai rea dacă românii înţeleg că două dictaturi oribile sunt suficiente pentru o istorie. Altfel, deşi statul acesta încâlcit a avut puterea, în ultimul deceniu, să-şi asume Holocaustul şi să condamne comunismul, mulţi vor continua să creadă că doar victimele sunt suficiente pentru un masacru.
N.A.: Forumul este închis. Când am scris reportajul de la Popricani, pe 5 noiembrie, am invocat igiena forumului pentru o decizie similară. Luni, publicând pe evz.ro informaţia că au fost găsite, în groapa comună, şi schelete de copii am mers pe varianta obişnuită, a comentariilor libere. A fost o eroare. O simplă consultare a forumului indică de ce. Nu cred că un subiect atât de sensibil, care acum implică şi victime minore, merită îngropat în invective sterile. Vă invit, din nou, în măsura în care doriţi să vă exprimaţi un punct de vedere, să-mi scrieţi pe adresa de e-mail. Poşta electronică reuşeşte, cel puţin, să ţină într-un spaţiu privat derapajele.