Euforia universitară se apropie de sfârşit. Unei activităţi încinse la maxim, febrile, i se aruncă un lighean cu apă rece drept în faţă.

În România, locurile la universităţi ajunseseră să depăşească numărul de absolvenţi de liceu, o progresie absurdă care însemna că mai puţini români sunt capabili să termine grădiniţa decât facultatea. Efectul pe termen scurt, prevăzut de toţi cei avizaţi, este reducerea afacerii cu diplome cu câteva zeci de procente. O piaţă de 400 milioane de euro anual s-ar putea contracta cu o treime sau cu jumătate, depinde de direcţia şi viteza reformelor în următorii ani. Se schimbă însă ceva fundamental pe piaţa muncii, cu efect pe termen lung asupra performanţei economice a României? În acest moment, ministrul Educaţiei nu are în faţă o situaţie exactă a numărului de locuri disponibile în universităţile din România. E democraţie, planificarea pe ramură a învăţământului e un concept depăşit, teoretic piaţa se reglează de la sine. Ministrul va afla probabil prin octombrie-noiembrie câţi studenţi s-au înscris în anul I la nivel naţional, dar numai dacă va avea o curiozitate personală. Universităţile private dar şi cele de stat, care s-au prins la rândul lor că volumele mari sunt mai importante decât calitatea produsului finit, vând locuri în amfiteatre ca pepenii în piaţă. Întotdeauna vor fi mai mulţi pepeni decât pot românii să mânânce. Există ARACIS, un sistem guvernamental de acreditare şi evaluare a calităţii învăţământului superior, dar procedurile sunt relativizate, procesul e îndelungat iar instituţia în sine e puternic politizată. Unii sunt acum la butoane, alţii vor fi mai târziu - conform alternanţei la guvernare. ARACIS dă calificative, de la "nerecomandat" la "foarte recomandat", dar nu sunt popularizate, n-au o mare influenţă în conştiinţa publică şi sunt anihilate de campaniile de marketing ale universităţilor private. Consecinţa concretă este că în România prestigiul unei instituţii de învăţământ depinde exclusiv de numărul de studenţi pe care îi are şi nu de calitatea acestora. Invers, la Oxford sau, peste Ocean, la Harvard, numărul studenţilor primiţi este limitat drastic, dar probabil au nişte rectori proşti. De reţinut este că sistemul universitar funcţionează autonom, ca o afacere total decuplată de piaţa muncii şi de economia naţională. Am avut 300.000 de studenţi în 1990 şi am ajuns în 2010 la 950.000. Unii ar avansa ipoteza că 20 de ani de economie de piaţă a dus la dezvoltarea şi diversificarea serviciilor, la o cerere mai mare de forţă de muncă înalt calificată, cu studii superioare. Dar statisticile contrazic această idee. Adunaţi ofertele de muncă de la toate filialele AJOFM din ţară şi veţi găsi o proporţie infimă de locuri pentru oameni cu facultate. E undeva pe la 1% această cerere din totalul joburilor disponibile. Se caută pălmaşi, nu consultanţi juridici. Cei mai buni studenţi îşi găsesc destul de uşor serviciu. Cei bine orientaţi, cei care au specializări adecvate pieţei precum şi cei cu spirit antreprenorial şi se întreţin singuri. Economia reală absoarbe exact numărul optim de absolvenţi, iar statisticile AJOFM confirmă acest lucru. Ce fac restul? Răspunsurile nu sunt greu de găsit. Gândiţi-vă că la mijlocul anilor '90 erau circa 700.000 de angajaţi în aparatul public iar anul trecut se înregistrau peste 1,4 milioane de angajaţi. Statul s-a dovedit cel mai bun burete pentru absolvenţii fabricilor de diplome. Sistemul universitar nesustenabil s-a transferat în administraţia publică, creând o bulă şi mai mare, cu costuri bugetare de această dată. Piaţa muncii nu s-a reglat de la sine, mulţi din milionul de studenţi n-au ajuns şomerii de lux ai unei economii reale ci întreţinuţii la limita de subzistenţă a unui stat falimentar. O altă parte s-a mulţumit cu joburi necalificate, luând locurile celor care n-au mai pierdut timpul în facultăţi, iar restul sau făcut muncitori prin Occident, nefolosindu-le la nimic diploma din ţară. Dacă procesul declanşat odată cu Bacalaureatul de anul acesta se va menţine şi următorii ani, este evident că nu vor fi mai mulţi de 100.000 de studenţi noi în România, în fiecare an, în loc de 200.000 câţi erau până acum. Este clar că întreg contigentul studenţesc se reduce la jumătate. Vor dispărea catedre, specializări, facultăţi întregi. Dar prestigiul academic va aduce profituri la fel de mari. Puţinii absolvenţi cu Bac vor fi mult mai exigenţi în alegerea unei universităţi. Vor căuta un mediu valoros, rampe sigure pentru lansarea în carieră. Universităţile exigente se vor restructura şi vor rezista.

• Suspans maxim la Bac: un crah de 50 milioane de euro pândeşte universităţile