Dosarul „demitizării” istoriei naționale! Cine are de câștigat și cine pierde? În mod cert, pierd românii, pierde România

Dosarul „demitizării” istoriei naționale! Cine are de câștigat și cine pierde? În mod cert, pierd românii, pierde România!

Istoria nu e perfectă

Ca orice creaţie umană, istoria nu e perfectă, ea operează cu elemente create de oameni, prin care descrie fapte create tot de ei. Cu cât înaintăm în timp, cu atât informaţia scade în intensitate, iar acolo unde există, izvoarele poartă amprenta celor care le-au creat. Istoria înseamnă a prezenta obiectiv ceea ce subiectivitatea omului a creat, dar mai ales, ceea ce a supravieţuit până în zilele noastre.

Istoria s-a născut din legendă, atunci când un învăţat ca Herodot a avut curajul sa depăşească limitele epocii. Chiar dacă a fost blamat încă din Antichitatea clasică, nimeni nu l-a acuzat de „mitizare” şi nimeni nu l-a „demitizat”. Fiecare istoric a venit cu viziunea lui, de la Tucidide, până la cei contemporani.

Faptul că unele personalităţi au căpătat atenţia contemporanilor şi au devenit personaje de legendă, este exemplul cel mai grăitor al veşniciei lor. Atunci când a fost incendiat Templul Artemisei din Efes, vinovatul a fost întrebat de ce a făcut acea crima, iar răspunsul a fost şocant: A vrut să rămână in istorie!

Deşi s-a ordonat „uitarea” numelui făptuitorului, fiind pedepsiţi drastic cei ce l-ar fi pronunţat, numele lui a ajuns pana la noi, mai ales ca acel nefericit si-a dus la îndeplinire infamia exact in noaptea naşterii lui Alexandru Macedon!

Dosarul „demitizării” - cine l-a instrumentat?

De ce se vrea atunci „demitizarea” istoriei? Credeţi că se vor grăbi românii în numele adevărului istoric sa dărâme statuile lui Ştefan cel Mare sau pe ale lui Mihai Viteazul? - ca să citez numai două exemple de „victime” ale „demitizării”? Credeţi că dacă ne batem joc de zorile modernităţii româneşti, o să ne apucam, în numele „adevărului” să distrugem România? Credeţi ca vom fi mai puţin români, daca zilnic ni se spune că suntem condamnaţi sa dispărem sau să o apucam spre alte zări?

Ni se pare „curios” că la noi „demitizarea” e prezentă tot mai des în prim plan, în timp ce vecinii noştri, în special ungurii postează pe internet lucrări de sute de pagini care le atribuie lor rolul major in stabilirea romanilor la nordul Dunării (sic!). Până de curând şi la Chişinău erau unii care şi-au pus întreaga experienţă de decenii în slujba teoretizării limbii moldoveneşti, ba chiar au reuşit să conving Uniunea Europeană să folosească aceasta noţiune ca limba de etichetă pentru produse.

S-a scris ca suntem un popor complexat

S-a spus şi s-a scris ca suntem un popor complexat. Oare de ce? Că ne-a fost dat să fim la răscrucea intereselor a trei mari imperii? Personal, cred că ghinionul exponenţilor „demitizării” e însăşi democraţia românească. Oamenii, indiferent de pregătire, de meserie, au libertatea de a citi, de a se informa.

Am avut ocazia de a studia cu profesori extraordinari, oameni care veneau la orele de curs cu plase din care ne ofereau, fie copii după documente, fie cărţi de documente editate, ni s-a spus ca baza istoriei o constituie documentele, care, să mă ierte partizanii domnului Boia, nu prea se găsesc în lucrările domniei sale.

Să te exprimi în astfel de termeni faţă de epoca de început a modernităţii este jenant. Nu se poate face ştiinţă prin articole de ziar, pentru că vastitatea si complexitatea informaţiei nu atrage atenţia in raport cu un articol de dimensiuni medii, dar nici nu poţi sa faci cancanuri inspirate din istorie, pe care sa le prezinţi drept atitudini!

Dosarul „demitizării ” - istoria trebuie îmbogățită nu demitizată

Ştim că s-a dat foc la 48 Regulamentelor Organice, dar când odată, la un curs, profesorul ne-a adus textul original, scris cu chirilice ne-a arătat două articole, unul în Regulamentul Moldovei, altul în cel al Ţării Româneşti, în care se indica explicit că moştenirea istorică a celor două ţări impune dreptul de a se uni.

O fi fost făcut la Petersburg, dar au lucrat şi români acolo şi au reuşit să pună Unirea Principatelor într-un act constituţional, impus de un ocupant! Mai mult, plecat în misiune diplomatică la Paris, în slujba Ţării şi a domnului ei, Al. Ioan Cuza, poetul Vasile Alecsandri a avut o întâlnire cu ambasadorul rus la Paris, nimeni altul decât Kiseleff, fostul guvernator militar din Principate cu peste două decenii în urmă (întâlnirea avusese loc prin 1859), în care Alecsandri reitera rolul de „revoluţionar” al lui Kiseleff, rusul amuzându-se si spunând ca atunci sau dărâmat statuile cu el, a fost ars Regulamentul.

Dosarul „demitizării”. Istoria are încă multe de spus

Totuşi rusul rămăsese cu un obicei românesc, Alecsandri găsindu-l fumând un ciubuc otoman si bând cafea cu dulceaţa, obicei care-i făcea o deosebita plăcere.

Un alt diplomat, Ion Bălăceanu, a avut o întâlnire cu Lajos Kossuth, liderul revoluţionar maghiar, aflat în exil, acesta încercând un fel de plan de cooperare român şi maghiar, o reiterare a ce fusese semnat la 1849 la Szeged, pentru ca românii, italienii, francezii şi alţii nu abandonaseră ideea unei revoluţii în Austria.

Replica lui Kossuth fusese că astfel poate nu va mai fi considerat „mâncător de români”. Totuşi, acel document, de circa o pagina şi jumătate a rămas doar în amintirile diplomatice ale lui Bălăceanu.

Istoria are încă multe de spus, că din multitudinea de planuri doar unele devin „istorie”, altele rămân să fie documentate de cercetători.