Am ales drumul spre casă prin Ţara Haţegului, către Valea Jiului, simţind că pe undeva pe acolo mă aşteaptă răspunsul.
Dar nu l-am găsit nici în oraşele pline de supermarket-uri, nici în satele lungi, ferecate şi serbede, nici în peisajul ondulat şi ierbos atât de caracteristic Ardealului. E greu să găseşti ceva atunci când nu ştii prea bine ce cauţi, şi eu nu ştiam, pentru că de fapt căutam o idee care se afla mai curând în sufletul oamenilor decât în aspectul locurilor, în trecut mai mult decât în prezent. Am aflat despre cear fi vorba abia atunci când răspunsul mi s-a arătat brusc, fără preaviz, sub forma insolită a lui Falx Dacica (secera dacică), un monument de lângă Orăştie inaugurat cu circa patru ani în urmă, pe care-l ştiam din presă şi îl considerasem a fi o mostră perfectă de kitsch. Doar că acum, trecând în viteză pe lângă el, pe şosea, cu mintea plină de întrebări şi inima, cum s-ar zice, la pândă, m-am gândit la motivul pe care l-ar avea cineva să cheltuiască bani şi energie spre a ridica asemenea monumente, sau să pună la cale spectacole precum cel care tocmai ne lovise. Să fie doar proverbiala carenţă de gust a celor cu bani?
Motivul, de fapt, e unul şi bun: nevoia de afirmare a identităţii. A unei identităţi mult timp puse la îndoială de străini şi, prin recul, croită ad-hoc şi neconvingător de propria istoriografie. Iar acum, puternic zdruncinată de asaltul brutal al globalizării. Dar ce fel de identitate îşi croiesc ardelenii, în pofida a tot? Una românească, desigur, dar subtil nuanţată faţă de cea de peste munţi. S-a dus vremea Şcolii Ardelene, cu latinitatea ei între timp anexată şi turcită, apoi franţuzită, de regăţeni: om fi noi şi latini, cum se pretinde, dar mai întâi suntem daci, căci vatra noastră comună-i aici!
Ideea asta e mai mult sentiment decât idee. Există un spirit al locului, manifestat prin senzaţia de stabilitate şi permanenţă pe care o inspiră. Iar dacii sunt atât de îndepărtaţi şi de necunoscuţi încât lesne pot fi confundaţi cu peisajul şi, vorba poetului, pentru că toate astea trebuiau să poarte un nume, li s-a pus numele lor. Este ceea ce simt aproape toţi cei care-şi caută identitatea aici. Ba chiar şi cei care încearcă să şi-o caute pe alte meleaguri: locul de care aparţii cu adevărat. Dacă lucrurile s-ar fi limitat la atât, ar fi fost bine: cu toţii avem nevoie de un mit fondator pe care ni-l confecţionăm din ce găsim la îndemână, apoi îl şlefuim până ce simţim că începe să ne ia forma sufletului. Asta nu ne schimbă obiceiurile şi viaţa, dar le aşează pe un soclu implicit de stabilitate.
Simţind însă în aer boarea aceasta sentimentală și prinzând-o din zbor, o seamă de istorici de ocazie au făcut din daci buricul Pământului, dar ce spun Pământului, al Universului, construindu-le imaginare blazoane nobiliare şi descoperind printre altele că latinii, cu limba şi civilizaţia lor cu tot, au fost inventaţi de la zero de ei. Asemenea aberaţii ar fi comice dacă n-ar exista destui care să le creadă, din nevoia vitală de a simţi că reprezintă şi ei, ca persoane, ceva în loc de nimic. Ori, tocmai ei sunt mai vulnerabili în faţa păcatului trufiei: păi dacă ne tragem dintr-o asemenea stirpe înseamnă că avem drepturi cu nemiluita, pentru care nici nu trebuie să mişcăm vreun deget, şi că toţi ceilalţi, cu originea lor umilă, ar face bine să ni le recunoască pe loc.
Desigur că numita falx nu-i, feri Doamne, o unealtă, cum eronat s-ar putea bănui după formă şi nume, ci o armă redutabilă în faţa căreia tremura Roma şi pe lângă ea, ca să se ştie, toţi cei care nu se au prea bine cu dacii şi cu urmaşii lor. Şi, bineînţeles, efectul scontat nu se limitează la a băga spaima-n duşmani ci, mai pragmatic, prin deturnarea iresponsabilă a unei nevoi reale, dar insuficient explicitate, s-au construit cariere, s-au câştigat alegeri şi s-au făcut averi. Iată de ce valoarea artistică a acestor manifestări paraartistice e superfluă, ba chiar ele funcţionează mai bine fără ea.
Senzaţia de vagă precaritate care ne încearcă atunci când ne cercetăm trecutul este cea care provoacă, pe de o parte, acest gen de derapaje tragicomice, de cealaltă, un anume dezinteres şi lehamite faţă de fiinţa naţională. Mă gândesc, totuşi, că dacă cineva s-ar strădui cu adevărat să umple golurile uriaşe ale istoriei noastre, ar trebui s-o facă cu multă băgare de seamă. E loc berechet de o mai bună cunoaştere, însă ea nu trebuie cu niciun chip să anuleze reperele, ci să le întărească, să le dea coerenţă. Noi toţi cei care ne bazăm pe ele avem nevoie de asta. Până atunci însă, am fost mulţumit într-un fel că nu le-am reîntâlnit pe femeile acelea în negru, pentru că mi-ar fi fost ruşine să le privesc în ochi. Ruşine, atâta timp cât lumea din care fac şi eu parte nu doar că nu o ajută pe-a lor, dar o agresează continuu, încercând s-o distrugă.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Între 1 august și 1 septembrie, Sever Voinescu, autorul rubricii Dictatura Culturii va fi în vacanță. Vă invităm ca, în lipsa lui, să o scrieți dumneavoastră. Povestiți celorlalți cititori EVZ experiențele dumneavoastră culturale! Sever Voinescu așteaptă de la dumneavoastră articole pe teme culturale la adresa „dictaturaculturiievz@yahoo.ro” și promite că, pe cele mai interesante, le va recomanda pentru publicare în rubrica sa pe parcursul lunii august. Textele să nu fie mai lungi de 4.000 de semne, cu spații incluse.
Recomandările noastre
