In urma cu putini ani ma aflam la Ierusalim, cu o bursa de studii, pentru definitivarea unei teze de doctorat despre importanta descoperirilor arheologice din Orientul Mijlociu pentru studiile biblice.

In Vinerea Patimilor, am plecat spre Biserica Sfantului Mormant, pe strazile inguste ale vechii cetati a Ierusalimului. Strazi imbacsite de lume pestrita, muzica orientala dansanta, mirosuri grele de la animalele sacrificate si de la mirodeniile arabesti.

Undeva, departe, sirenele din cele sapte cartiere de evrei ortodocsi anuntau inceputul sabatului, incetarea oricarei munci, interdictia de a mai folosi masina, celularul, internetul, inchiderea magazinelor, precum si obligatia de a merge la sinagogi sau la Zidul Plangerii.

Fiind vineri, multi arabi musulmani se intorceau grabiti de la Domnul Stancii din apropiere, cel de-al treilea locas sfant al Islamului, dupa Kaaba din Mecca si mormantul Profetului din Medina.

Cu greu am ajuns in cele din urma la Biserica cea mare a Sfantului Mormant, in fata careia negustorii arabi si imbiau pe pelerini, in cateva limbi moderne, fie cu suveniruri, fie cu sucuri proaspete de citrice. Biserica era arhiplina, iar potrivit zvonurilor din multime, sosea in acea seara, in Portul Haifa, un vapor cu inca 2.000 de pelerini greci, dornici sa sarbatoreasca Pastele la Ierusalim.

Majoritatea oamenilor isi adusesera scaune, saltele, paturi, perne, semn ca erau hotarati sa ramana peste noapte in Biserica. Slujba Prohodului, incarcata de dramatism, de lacrimi si de frumusete, a trecut foarte repede, dupa care, spre miezul noptii, intreaga Biserica a Invierii, plina de oameni, s-a afundat in intuneric.

Pe alocuri, cate o flacara tremuranda a unei candele arunca o lumina slaba in jur. M-am trezit practic imobilizat intr-o mare de oameni, in intuneric, departe de casa, de familie, de prieteni, dar aproape de cel mai sfant loc al crestinatatii: Sfantul Mormant.

A fost poate cea mai frumoasa noapte din viata mea, noapte de taina, de emotie, de odihna sufleteasca, intrerupta spre dimineata de vocea groasa a muezinului din moscheea de alaturi.

Am asteptat cu infrigurare orele amiezei, cand - potrivit traditiei - are loc, in fiecare an, minunea aratarii Sfintei Lumini, adica a acelei lumini neaprinse de mana omeneasca.

In atmosfera de fior duhovnicesc, dupa sosirea  autoritatilor locale musulmane si armene, a delegatiilor corpului diplomatic reprezentand mai multe tari, apar tinerii arabi crestini ce ofera un spectacol unic in lume: catarati unii in spatele altora, batand din palme, canta si cer in limba lor, destul de zgomotos: „Sa vina Sfanta Lumina!”.

Dupa ce arhiereii si preotii, in frunte cu patriarhul Ierusalimului, au inconjurat de trei ori Capela Sfantului Mormant cantand: „Invierea Ta, Hristoase Dumnezeule...” si binecunoscutul imn de seara „Lumina lina a sfintei slave”, a avut loc despecetluirea intrarii in Sfantul Mormant. Patriarhul a intrat singur in capela, pentru a se ruga. 

Miile de oameni inghesuiti tin in maini buchete de lumanari, cate treizeci si trei, dupa numarul anilor pamantesti ai Mantuitorului. Peste  cateva minunte, Biserica era o mare de foc, de lumina si de vacarm. Un strigat de uimire a cutremurat toata Biserica, in ropotele de aplauze ale unei nestavilite bucurii. Lumina impartita de patriarh s-a raspandit cu rapiditate la toata lumea.

Nota redactiei: Mihai Valentin Vladimirescu este lector la Facultatea de Tehnologie a Universitatii din Craiova.