Nu există om de capul căruia să fi fost ceva pe lumea asta, să nu fie prohodit de jurnaliștii cu doctorate în limba de lemn, cu profeția „X-ulescu s-a dus în cer, ca să ... cu îngerii”. Unde, în loc de „...” se folosește ocupațiunea în care decedatul a excelat. Dacă a fost fotbalist, „să dribleze niște îngeri”, dacă a fost practicant al jocurilor de noroc, „să-i ardă la barbut pe niște îngeri”, și tot așa.

Potrivit acestui clișeu tembel, care nu are decât un singur merit, acela că îți alungă tristețea cu hohotul de râs provocat, aștept să aflu că „Alain Delon s-a dus în cer, ca să facă filme cu Jean Paul Belmondo”. Până atunci, în doar cele câteva ore care au trecut de la anunțarea decesului actorului francez, am putut afla din toată media că era un bărbat foarte frumos, cel mai frumos. De la cei și mai tembeli, am aflat că a fost un ins „controversat”.

Eu îl voi ține minte pentru altceva, în afară de filmele cu care mi-a delectat copilăria și adolescența. Anume, cu faptul că pentru mine a reprezentat o epocă minunată prin normalul ei. Una în care, vorba unui alt mare actor, John Wayne, spusă despre vremea cowboy-lor „Bărbații erau bărbați, iar femeile le erau recunoscătoare pentru asta”. Francezul a spus-o în felul său acum câțiva ani, atunci când s-a confruntat cu absurdul unui prezent în care omul normal este din ce în ce mai alienat: „Îmi este greu să trăiesc această epocă în care banalizam ceea ce este împotriva naturii.”

În anul 2019, Academia Franceză de Film a decis să-l premieze cu Palme D'or pe Alain Delon, pentru întreaga sa carieră. La auzul nominalizării, niște grupuri tefeliste din SUA, de unde altundeva, puse în mișcare de organizația „Women and Hollywood” au adresat Academiei o petiție. În ea, 25.500 de trotinetiștii woke de peste ocean, cereau cu fermitate și arțag juriului să-și anuleze intenția, pentru că actorul ar fi fost de când se știe „rasist, sexist și antiprogresist”. După cum este știut, tembelii cer tembelisme, este o chestie care ține de teoria și practica prostiei pe această planetă. Academia și-a văzut însă de treaba ei.

După anunțul făcut de Academie, cu privire la menținerea deciziei de premiere, fondatorul „Women and Hollywood”, Melissa Silverstein, a anunțat că ea este „extrem de dezamăgită”. Într-un tweet, Silverstein a mai adăugat că „Alain Delon a recunoscut public că a pălmuit femei, s-a aliniat Frontului Național rasist și antisemit și a susținut că a fi gay este împotriva naturii. Festivalul de Film de la Cannes s-a angajat pentru diversitate și incluziune. Onorându-l pe domnul Delon, Cannes onorează aceste valori detestabile.”

Cel mai probabil, tot delirul neo-marxist împotriva sa a început de la un interviu de televiziune din 2015, în care Alain Delon a spus printre altele: „Nu sunt împotriva căsătoriei homosexuale, mi-ar păsa mai puțin, dar sunt împotriva adopției de copii de către părinți de același sex.”

Chestia cu pălmuitul femeilor? Păi, este povestită chiar de actor: „Am spus că am pălmuit o femeie? Da. Și ar fi trebuit să adaug că am primit mai multe palme decât am dat vreodată. Nu am hărțuit o femeie în viața mea. Ele, totuși, m-au hărțuit foarte mult.”

În ceea ce privește Frontul Național, Alain Delon a evocat în mai multe rânduri legătura dintre el și fondatorul partidului, Jean-Marie Le Pen. Cei doi au fost camarazi de front, în Primul Război din Indochina, în care viitorul actor lupta ca pușcaș marin, iar viitorul politician ca soldat în Legiunea Străină.

Juriul Academiei Franceze de Film nu a considerat necesar să intre în vreo polemică, să-și caute și să-i caute actorului justificări. Thierry Fremaux, director al Institutului Lumière și delegat general al Festivalului de la Cannes, a tranșat isteria woke cât se poate de simplu și firesc: „Nu îi oferim lui Alain Delon premiul Nobel pentru pace, ci premiul Palme d'Or, pentru cariera sa de actor”.

A fost foarte aproape ca performanța unică a actorului Alain Delon să fie întunecată de isteria neo-marxistă. Absurdul iraționalului anormal reușește uneori să înăbușe normalul rațional. Nu mă îngrijorează deloc, asemenea valuri marchează periodic istoria, fără să reușească ștergerea definitivă din memorie a valorilor. Autorii celor peste 20.000 de cărți, arse la 10 mai 1933 de studenții și profesorii naziști ai universității berlineze Friedrich-Wilhelm, nu au dispărut din memoria omenirii, și nici operele lor, din istoria universală a culturii.