Filmul „Scafandrul şi fluturele“, rivalul lui „432“ la Cannes, spune povestea unui editor la „Elle“, paralizat, care dictează un roman clipind din ochiul stâng.
Pelicula care a mers pas la pas cu „4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile“ în festivaluri şi în topurile criticilor, de la Cannes până la Globurile de Aur, poate fi văzut de ieri pe ecranele româneşti. Cu el - abia al treilea film din carieră - pictorul şi regizorul Julian Schnabel (56 de ani) a obţinut premiul pentru regie la Cannes, Globul de Aur pentru regie şi Cel mai bun film străin, un BAFTA pentru scenariu şi patru nominalizări la Oscar (regie, imagine, montaj, scenariu). Singura parte vie, ochiul stâng Deşi tema paraliziei a fost întoarsă pe toate părţile în cinema, Schnabel a găsit o poveste nu doar originală, ci şi adevărată. Ceea ce în ficţiune ar putea fi catalogat drept suprarealist, dacă nu vecin cu science-fiction-ul, s-a întâmplat în 1996, când Jean-Dominique Bauby (44 de ani), redactor-şef al revistei „Elle“ Franţa, personaj monden cu o viaţă libertină, suferă un atac cerebral. Paralizia e completă, verdictul, „locked- in syndrom“: intactă din punct de vedere fizic, persoana e prinsă în interiorul corpului ei.
Singura parte vie şi cea care va substitui cuvinte, gesturi, e ochiul stâng. Clipind din pleoapă, cu ajutorul unei asistente care îi afişează un alfabet bazat pe frecvenţa literelor în cuvinte, Bauby dictează o carte, „Scafandrul şi fluturele“, într-un an. Volumul a apărut la Editura Robert Lafont cu doar câteva zile înainte ca autorul ei să moară, pe 9 martie 1997. A fost deja tradus în 23 de limbi, s-a vândut în peste un milion de exemplare şi urmează să apară în româneşte la Editura Humanitas, în iunie. Camera subiectivă Julian Schnabel te supune de la început unui exerciţiu crud. Bauby (Mathieu Amalric) e prins în el însuşi şi la fel te simţi şi tu, privind prin ochiul lui asistentele - toate crud de frumoase - copiii alergând pe plajă, rochia soţiei (Emmanuelle Seigner) fluturând într-o zi dramatic de senină.
Scenariul reclamă mici experimente vizuale şi narative - o cameră subiectivă din perspectiva personajului principal (imaginea e când clară, când blurată, după stările sale), flash-backuri, inserţia unor secvenţe separate, cu visele sale, voce interioară (ironică şi lucidă). De la prima convenţie încheiată cu terapeutul care îl ajută să scrie cartea - clipeşte o dată pentru „da“, de două ori pentru „nu“ - chinuitoarele exerciţii te obsedează, ca şi ideea că asta nu e ficţiune. METAFORĂ Fluturele, în corpul-“scafandru“ „Oare înainte am fost orb şi surd sau a fost nevoie de lumina necruţătoare a dezastrului ca să-mi pot găsi adevărata natură?“, scria Jean-Dominique Bauby în „Scafandrul şi fluturele“. Metafora e uşor de intuit: „fluturele“ e spiritul său, captiv în corpul ca un „clopot de scafandru“. Cu rolul lui Bauby - sărac în cuvinte, dar solicitant ca mimică - actorul Mathieu Amalric (42 de ani) a fost nominalizat la César.
Distribuţia, cu precădere feminină, adună frumuseţi ale cinemaului francez, ca Emmanuelle Seigner (soţia), Marie-Josée Crozé (terapeutul), Anne Consigny (asistenta sa). Filmul poate fi vizionat la Hollywood Multiplex şi Movieplex Cinema Plaza din Capitală.
Recomandările noastre
