Ideea unei circumnavigații a N.S. Mircea cel mai probabil că le-a trecut multora prin cap dar, la fel de repede cum le-a venit, așa le-a și ieșit

Cre’ că-s, însă, singurul care a pus pe hârtie, la ziar, planul unui astfel de periplu. Totul a plecat, la Sochi, în Rusia, în noaptea 17 spre 18 mai 2016, exact când „Bricul” Mircea – în fapt un barc cu artimon – fusese sărbătorit cum se cuvine la împlinirea venerabilei vârste de 75 de ani de la intrarea în serviciul Marinei Militare.

Eram la „șprițul de după” împreună cu fostul meu coleg de școală de marină, Comandorul Gabriel Moise, pe atunci comandantul corabiei, în prezent șeful Divizionului Navee Școală al Marinei Militare și Contraamiralul de Flotilă Vergil Chițac, care era la acea vreme rectorul și comandantul Academiei Navale Mircea cel Bătrân, cum senator independent.

Ne dregeam un pic cu un vinișor alb și sec, după o seară grea, în apartamentul amiralului de la bordul navei. La un moment dat a venit vorba cum că toate cele patru nave-surori ale lui Mircea, născute din pîntecele aceluiași șantier naval din Hamburg: Gorch Fock I și Gorch Fock II – cu pavilion german, Sagres – Portugalia și Eagle – nava școală a US Coast Guard au performat câte un voiaj în jurul lumii, numai „lebăda Mării Negre” nu. Mircea, până în prezent, nu a trecut nici măcar Ecuatorul. Și atunci, am mormăit io în barbă, de ce nu?

Pe urmele goletei „Speranța”

Când ne-am întors din voiaj și am acostat în dana militară a portului Constanța, am stabilit cu amiralul Chițac să punem la cale un prim demers de mediatizare a planului nostru. Astfel, pe 15 august 2014, am publicat în Evenimentul zilei, un interviu cu rectorul ANMB în care Chițac promova ideatica circumnavigație. Ba, chiar, am stabilit și o rută care, ne-am zis noi, ar stârni interesul nostalgicior romanului „Toate pînzele sus!”, al lui Radu Tudoran.

Adică, prima parte a voiajului să cuprindă toate porturile de escală ale livreștii golelete Speranța: Sulina – Istanbul – Pireu – Port Said – Marsilia – Las Palmas, cu toate că în carte Speranţa n-a ancorat în Insulele Canare – Pernambuco, actualul Recife – Montevideo - Buenos Aires şi Punta Arenas. Apoi, întoarcerea cu o traversadă a Pacificului cu o escală de aprovizionare și bunkeraj la Papeete - în Tahiti, Wellington – în Noua Zeelandă, Sidney şi Hobart – în Tasmania, unde există o puternică şcoală navală. După ocolirea Australiei pe la sud, cap-compas Jakarta, Singapore, Male – din Maldive - încă o escală pe drumul spre Canalul Suez, înainte de a ajunge acasă. Pretextul era ca acest mars să înceapă în toamna lui 2017 și să se încheie de Ziua Marinei, în 2018, anul Centenarului.

„Pentru moment este doar o fantezie de-a noastră, dar orice drum de zeci de mii de mile începe cu primul pas!”, spunea atunci amiralul Chițac.

Un proiect „înghețat” și „dezghețat”

Am reluat ideea și un an mai târziu, când Căpitanul de Cursă Lungă Laurențiu Mironescu, președintele Ligii Navale Române, a declarat, pe 8 iulie 2015, tot mie și tot în Evenimentul zilei, că: „Datorăm lumii maritime un astfel de periplu, pentru emoțiile pe care Mircea le stârnește pe oriunde apare, pe orice mare, prin orice port. Liga Navală Română este gata să inițieze un demers care să coaguleze energiile financiare ale tuturor acelora care doresc să îl vadă pe Mircea traversând Atlanticul, să treacă prin canalul Beagle spre Pacific și să ne reprezinte nația cu silueta sa simbol al unor vremuri în care timpul cântărea mai mult!”. Pretextul demersului era aniversarea centenarului prin realizarea acestui mars simbolic. Și, aici, timpul a stat pe loc. Nimic nu s-a mai mișcat până luna aceasta când, pe 5 mai, la plecarea lui Mircea în marșul său de instrucție anual, generalul Nicolae Ciucă – șeful Statului Major al Apărării, a transmis un mesaj prin care afirma că a emis un ordin către Viceamiralul Alexandru Mîrșu, comandantul Forțelor Navale, să pregătească nava pentru un înconjur al lumii prevăzut pentru anul 2020 . Noul pretext este sărbătorirea prin acest voiaj în jurul lumii a 100 de ani de la recunoașterea oficială a Unirii României, din 1920.

Unde-i ordin, cu plăcere! Da’ să mai comentăm un pic

Toate bune până aici, numai că, potrivit eternei metehne românești conform căreia dacă avem o problemă începem să ne gândim, mai întîi, nu cum să găsim o soluție, ci cum ecuația nu poate fi rezolvată, s-a recurs, cum altfel, la amenințarea „drobului de sare” care stă să pice de pe sobă. Astfel, potrivit informațiilor pe care le am, viceamiralul Mîrșu n-a spus nu. Nici n-avea cum, că ordinal e ordin, la urma-urmei. Doar că a ridicat niște obiecții aparent credibile. Cum că nava nu poate fi pregătită, într-un timp atât de scurt pentru un voiaj în jurul lumii cu durata de opt-nouă luni. Mai exact că velierului i-ar trebui o recondiționare majoră, dacă nu chiar o reparație capitală, ultima  fiind terminată în 2002, la șantierul naval din Brăila. Operațiune care ar include urcarea navei pe doc, revizia motorului și a arboradei, etc. Nu mai vorbim de alcătuirea unui echipaj permanent instruit temeinic din timp, să nu se plece la drum, ca de obicei, cu oaste de strânsură – adunată de prin toate unitățile Marinei Militare – bașca niște cadeți care abia atunci află în ce au intrat. Să mai adaug că plecarea și întoarcerea navei în același an, 2020, ar însemna o navigație pe timp de iarnă în emisfera australă, lucru nu tocmai recomandat pentru o corabie veche de 80 de ani. Pe undeva au noimă aceste obiecții, dar mă feresc să le comentez mai mult până nu se întorc băieții din voiaj, la începutul lui august. Abia atunci se va putea știi exact de ce are nevoie Mircea ca să performeze acest mars simbolic.

Avem o navă. Cum procedăm?

Alegerea unei rute este altă problemă. Ideal ar fi, zic io, cu mintea mea puțină și proastă, ar fi cea stabilită împreună cu amiralul Chițac. Mai ales că pentru omologarea unei circumnavigații trebuie dublat măcar unul dintre cele trei capuri  principale ale emisferei sudice: Capul Horn- sau strâmtoarea Magellan/Canalul Beagle – în America de Sud, Capul Bunei Speranțe – în Africa sau Wilson Promontory – puncutul cel mai sudic al continentului australian. Or, în niște simulări pe hartă făcute de ofițerii de pe Mircea, acum nici trei ani, nu era prevăzut niciunul din aceste trei obiective majore. Ba, chiar, în două dintre ele, Mircea nu trebuia să treacă nici Ecuatorul, punctul cel mai sudic care era preconizat a fi atins fiind Singapore, care se află la un grad nord de Ecuator! Ceea ce nu înseamnă cu adevărat o circumnavigație completă, așa cum este ea percepută de navigatori. Rutele imaginate includeau mai mult porturi din emisfera nordică fiind preferate escale în SUA, Canada, Brazilia, Japonia și China, fiind excluse din start, în două dintre simulări, escale exotice, de mult mai mare impact din Pacificul de Sud, cum ar fi: Tahiti, Noua Zelandă, Australia sau Indonezia. Ar fi păcat...

Există întotdeauna și un „Va urma”

Mă rog, orice s-ar întâmpla, dacă acest marș va avea loc vreodată în timpul vieții mele, voi fi îmbarcat la bordul lui Mircea din momentul ridicării ancorei până la repatriere, pe parcursul întregului voiaj, chit că voi fi doar pasager clandestin. Numa’ să mă țină balamalele că poate mă cațăr și în arboradă.

Și, cum altfel, pe lângă reportajele pe care le voi transmite de la bord, voi scrie și o carte, „Jurnal de bord”. Ăsta e și scopul. „Veteranul valurilor”, cartea-document semnată de Alexandru Donici, merită să aibă o urmare. Și, fără niciun fel de modestie, cre’ că sunt cel mai potrivit om cu cel mai condei pentru un asemenea proiect. Că, la urma-urmei, sunt un marinar rătăcit printre ziariști și un Reporter de Cursă Lungă  printre navigatori.