Britanicii au votat pentru ieşire din cauza unei chestiuni de identitate și de apartenență, lucru greu de înţeles pentru Bruxelles. Niciodată nu s-au simţit cu adevărat bine în privinţa așa-numitului „proiect european” și nici a instituțiilor supranaționale cu sediul la Bruxelles. După cum a afirmat „The Guardian”, Regatul Unit nu dorea decât cooperare economică, fără vreo intenție de a se implica în aventura integrării politice. Tratatul de la Lisabona a înrăutăţit o coexistență dificilă.
La sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, conștient de faptul că timpul nu se va întoarce, Churchill a ales să facă din Regatul Unit cel mai loial și credincios aliat al SUA, stabilind cu acestea o „relație specială”, care a avut suişurile și coborâșurile sale, dar la care SUA s-au aliniat. Cu toate acestea, nu a fost niciodată o relație simetrică. Regatul Unit beneficia de pe urma ei pentru că slujea cu cu promptitudine ţelurile geostrategice ale maestrului. După cum a afirmat Helmut Schmidt, „a fost [o relație] atât de specială, încât doar una dintre părţi știa că există”.
De fapt, importanța geostrategică a Regatului Unit rezida în special în faptul că a reușit să construiască punți între SUA și Europa. Acolo se afla valoarea sa pentru SUA. După cum afirma Tony Blair, „puternic în Europa și puternic cu SUA … nu există vreo alegere între cele două. Mai puternic cu unul înseamnă mai puternic cu celălalt”. Odată cu Brexit-ul, Regatul Unit a pierdut această capacitate și a devenit mai puțin util pentru Statele Unite.
CONTINUAREA ARTICOLULUI IN PAGINA URMATOARE
