Relația lui cu lumea nu s-a schimbat prea mult, semn că își contruise totul, în interior și în exterior, așteptîn momentul întunecării. Orbirea a îmbogățit, totuși, relația lui Borges cu lumea, căci Borges a început să vadă cu mintea. „Uneori, văd o carte închisă pe o masă și îmi spun că aș putea citi acea carte, dar ceva în interiorul visului meu îmi spune că este imposibil și atunci am grijă să nu o deschid.” Ca într-un faimos vers eminescian, închiderea ochiului din afară a deschis ochiul din interior.

 Borges a scris poeme memorabile despre orbire. Unul dintre ultimele, scris în 1975, este, cred, și cel mai faimos dintre ele. Se cheamă chiar așa, ”El ciergo” (Orbul). Structura sa (trei strofe, primele două de cîte patru versuri, a treia de șase versuri) este englezească, shakespeariană mai exact, ceea ce trimite nu doar la pasiunea pe care Borges a avut-o pentru acest gen de poezie, ci și la rigoarea învechită care domină universului unui orb. Poemul vorbește despre un bătrîn care privește o oglindă: ”Nu știu care este fața care mă privește /cînd privesc  fața  din oglindă…” Începutul poemului este, așadar, abrupt. Sub titlul ”un orb” primele două versuri induc imediat tema ambiguității oglinzii. ”…nu știu ce bătrîn îmi apare în reflexia ei/cu tăcută și deja obosită furie” Cum poate un orb să privească o oglindă? Și ce ”răspuns”  poate da oglinda unui orb? Borges a spus cu alt prilej: ”orbirea nu este o situație vredincă de  milă, este un mod de viață”. Dar să nu mergem imediat în direcția în care pare că ne cheamă ideea și să spunem că toți oamenii sînt într-o anumită măsură orbi. Nu că nu ar fi adevărat, dar e banal. Pe cît de tragic, pe atît de banal. Iar lui Borges îi repugna banalul.

Pentru Borges, lumea se salvează prin misterul ei indestructibil și prin imaginația sa. Universul  lui Borges este una dintre cele mai captivante lumi produse de imaginația poetică vreodată. Este un amestec unic de imagini și concepte dat de capacitatea sa formidabilă de a imagina concepte și de a conceptualiza imagini. E un univers plin de culori (criticii remarcă prezența abundentă a galbenului, iar Borges a recunoscut că galbenul este culoarea pe care o ”vede” cel mai mult în orbirea sa), dar și de umbre. Populat de ființe supra-naturale, străbătut de întrebări mari și de revelații ca-n basme, universul borgesian este totodată o lume a intelegenței sofisticate. Unii pun deplină sinonimie între ”borgesian” și  ”nereal”. Aceștia, cu siguranță, nu l-au citit de Borges. Pe de altă parte, imaginația lui duce livrescul la o un grad de puritate mistic. Borges s-a declarat mereu agnostic, spunînd că asta îl ajută mult să înțeleagă și să fie tolerant. Dar agnosticismul său este cu totul special, pentru că e animat de fior mistic. Borges este cel mai spectaculos mistic fără credință pe care îl cunosc. Îl văd, la finalul vieții sale, revenind la Dumnezeu.  Punctul lor de întîlnire: Cartea.

 

Te-ar putea interesa și: