Năvălirea poliștilor în biserica Sfânta Ecaterina din Constanța este o lovitură de bocanc aplicată de regimul Iohannis-Orban în obrazul lui Hristos.

Până acum, au fost doar palme și scuipați: compromiterea sărbătorilor de Paști și de Crăciun, închiderea bisericilor și a cimitirelor, interzicerea pelerinajelor de Sfânta Parascheva, Sfântul Dimitrie și Sfântul Andrei…

Au fost doar semne și avertismente.

Prin descinderea în forță a polițiștilor cu pulane în sanctuarul bisericii – lucru neîndrăznit nici măcar de comuniști – regimul renunță la orice aparențe și își dă arama pe față.

Biserica stă în calea agendei globaliste și trebuie spulberată. Mai ales o Biserică Națională, cum este BOR. În locul ei, în numele COVID, se zidește, pas cu pas, o nouă biserică. O nouă religie.

Prima condiție pentru existența unei religii este Credința. O credință puternică și profundă, care transcende limitele raționalului.

Puterea credinței este direct proporțională cu puterea divinității care constituie obiectul venerării. Biserica COVID nu se putea construi pe cultul unui amărât de virus, al unei gripe fie ea și ceva mai contagioasă, ci doar pe credința într-un Virus Suprem și Nimicitor.

În oglindă, creștinii nu cred că Hristos a fost doar un om mai bun și mai înțelept decât alții, nici un Mare Inițiat (Guenon, Schuré…), nici măcar o divinitate creată (Arie), ci Însuși Dumnezeu Atotțiitorul.

O altă condiție pentru existența unei religii este Frica. Biserica COVID înlocuiește însă creștineasca frică de Dumnezeu, temerea fiului de a nu-L mâhni pe Creatorul său, pe Părintele care i-a dat viață, cu o frică bolnavă (sic!) de Virus, cu groaza de Moarte, de Neant.

Noua religie a adoptat și un Ritual simplu și obsedant, care să se întipărească în subconștient, să devină un mod de viață. Pentru că un credincios adevărat este determinat mai puțin de propria declarație, cât de modul său de viață. După cum poți fi „creștin doar cu numele”, poți fi și „covidian doar cu numele”.

Ritualul este, cum spuneam, simplu: spălare pe mâini, distanțare, mască.

Spălarea pe mâini nu este cea banală, cu care am fost învățați de mici. Ea este una ritualică, așa cum se întâlnește de la majoritatea serviciilor religioase păgâne până la liturghie. Neuitând de Pilat din Pont.

(Unul dintre cele mai odioase clipuri de propagandă este cel în care doi bătrâni se spală pe mâini cu gesturi demonstrative, de tragedie greacă, privind mesmerizați la un ecran de calculator către nepotul care îi învață „cum se face”. Aici merită subliniat și efectul degradant pe care COVID l-a avut asupra Bătrânului, de la rolul luminos din Pateric la cel de Încuiat – la propriu și la figurat -, numai bun de eutanasiat pe altarul lui Malthus.)

Distanțarea face ca iubirea creștinească de Aproapele să devină frica (adesea ura) de Departele și de boala pe care ne-o poate transmite.

Despre mască s-a spus aproape tot. Numeroasele studii care atestă inutilitatea ei (nemaivorbind de seninătatea cu care regimul Iohannis a recunoscut că jumătate dintre măștile de pe piață sunt simple cârpe), confirmă teoria că masca este mai degrabă un Semn de identificare. O Pecete care dovedește apartenența la Biserica COVID, exprimând credință și supunere.

S-a vorbit mai puțin despre rolul mistic al măștii, care acoperă chipul Omului. Om creat de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa. Așadar, masca acoperă Chipul lui Dumnezeu.