De câteva zile vedem că în Hexagon se derulează ample mișcări de stradă antiguvernamentale din partea unor așa zise Veste Galbene. Ei protestează în beneficiul cetățenilor.
La noi, cetățenii protestează în favoarea abuzurilor și sunt susținuți de o gașcă organizată de purtători de halate negre ce protestează pe scări, prin instanțe și prin parchete, sub pretextul că nu li se permite să paradească atât de mult pe cât și-ar dori. La ei, este manifestare a democrației, în timp ce la noi este cu dosare penale, cu rezoluții în Parlamentul european și cu nerespectarea statului de drept.
Pare, așadar, a fi o boală, una care afectează percepția realității. Din nefericire, cu o astfel de boală se confruntă societatea românească de mai bine de trei decenii. O gripă, de această dată nu aviară ci una justițiară, o epidemie care a infestat atât puterea legislativă cât și pe cea executivă, devenind autoimună la tot ce poate însemna democrație.
O boală adusă nu de mâini nespălate, ci de creiere spălate și obiceiuri de sorginte totalitară. O autocrație în adevăratul sens al cuvântului a fost instaurată în România postdecembristă de unii așa-zis magistrați, procurori și judecători deopotrivă. Nu toți, dar restul, printre ei, se străduiesc să rămână în libertate. Paraditorii vechii orânduiri, după ce au stat cu teama zilelor în perioada Revoluției, și-au jurat în barbă că vor fi iarăși ce au fost, ba încă și mai mult. Momentul revirimentului a coincis cu venirea sinistrei ministrese a in-justiției din mandatul Băsescului, culmea, șef al executivului fiind chiar actualul „paradit”, Călin Constantin Anton Popescu …
Cum altfel am putea interpreta ceea ce vedem de ceva vreme în jurul nostru? Desprins parcă din deviza lui Lenin, întemeietorul bolșevismului, motto-ul anilor ce îi traversăm pare a fi nu doar „prin epurări partidul devine mai puternic” ci, mai bine spus, „prin epurări Statul Paralel devine mai puternic”.
Încă din era comunistă de tristă amintire epurările au constituit linia directoare a acelei negre perioade, acestea fiind dispuse de mai marii Statului de atunci, fie că aceștia erau lideri ai partidului ori ofițeri ai Securității, însă cu mâna membrilor magistraturii, judecători și procurori. Prin mecanisme ascunse vederii publice au fost îndepărtați din funcții publice și din viața socială oameni considerați fie incomozi regimului comunist, fie insuficient de obedienți Statului și liderului comunist.
Astfel, au fost umplute închisorile cu lideri politici ai partidelor istorice, au fost trimiși la Canal oameni simpli ori ofițeri ai armatei regale, țărani ce au refuzat colectivizarea, profesori, diplomați și, în general, elite ale perioadei interbelice. Pentru crimele și ororile de atunci au răspuns doar doi vătafi de închisoare, Ficior și Vișinescu. Atât? Cum atât? Pentru zecile de mii de oameni nenorociți și pentru sutele de mii de familii ce au suferit de urma acestor epurări? Am ovaționat, bucuroși de ziua națională Centenarul, dar am uitat care a fost soarta politicienilor care au înfăptuit Marea Unire: au sfârșit fie uciși de vechea Securitate, fie au putrezit în pușcăriile unde i-au aruncat, cum altfel decât pe nedrept, purtătorii de halate negre, magistrații.
Șocant nu este doar asta, ci mai ales faptul că absolut niciunul din cei ce au condamnat și trimis oameni nevinovați în lagărele comuniste nu a răspuns vreodată pentru acele nenorociri. Căci, vorba românului, nebun nu este cel care cere ci doar cel care dă! Și au dat … moarte și mii de ani de închisoare.
Oare cei din zilele noastre vor răspunde și pentru cei din trecut? Sau măcar pentru faptele lor? Și dacă da … când?
Recomandările noastre
