Prima mea anchetă pe care am făcut-o ca jurnalist profesionist la secţia de anchete a ziarului „Scânteia tineretului” a fost una care mi-a adus şi ameninţări, şi laude, dar şi prima tentativă de a fi şpăguit. Eram la birou, în secţie, când apare Horia Alexandrescu, care era la Sport, cu un tânăr în urma lui, care rămâne stingher în cadrul uşii.
Horia Alexandrescu îi face semn să intre şi îmi spune: „Sorine, pe el în cheamă Cornel. L-au dat afară de la serviciu pe nedrept. Vezi ce se poate face.”
Eram măgulit. Horia, un veteran al ziarului şi unul dintre cei mai buni jurnalişti de sport ai momentului, avea încredere în mine să-mi dea un subiect. I-am făcut semn lui Cornel să se aşeze, Horia a ieşit şi am început prima mea predocumentare pentru anchetă. Povestea era chiar uşor hazlie, deşi omul şi-o furase rău de tot. Şi rămăsese şi fără serviciu. Fusese, din păcate, în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit.
Bătut cu ranga de inginer în vestiar
Cornel lucra ca muncitor la remiza de vagoane de călători de la Griviţa. Mai exact, era unul dintre mulţii care forfoteau pe acolo şi pregăteau vagoanele să plece la drum. În ziua când păţise necazul, era iarnă şi un frig năpraznic. Colegii din tura de noapte, trebuiau să execute o purjare, la una dintre garniturile care plecau către Ardeal. Purjare este o operaţiune simplă, dar extrem de importantă. Se suflă aer sub presiune pe sistemul de frânare al trenului, ca să nu existe nici un obstacol pe el atunci când acesta frânează.
Schimbul de noapte nu mai făcuse acea purjare şi apa de pe conducte îngheţase bocnă, transformându-se în dopuri pe furtune. Aşa că trenul a plecat practic fără frâne şi, în loc să oprească la Ploieşti, a oprit în câmp, la câţiva kilometri după ce trecuse glonţ prin gară, sub privirile înmărmurite ale călătorilor care voiau să urce în el. Noroc mare că nu s-a întâmplat nicio catastrofă. Că nu mai era nimic pe linie în calea lui. Incident pe calea ferată. Unul foarte grav. Urma, desigur, anchetă şi, fără îndoială, condamnări la puşcărie.
Schimbul trei, vinovaţii adică, cei care nu făcuseră operaţiunea, pleaseră bine merci acasă. Iar Cornel, eroul meu şi cu încă un coleg, care urmau să intre în schimbul unu, se îmbrăcau cu salopetele în vestiar. Brusc, uşa de metal sare de perete şi intră pe ea inginerul, şeful lor, cu faţa tumefiată, agitat, dar şi speriat de ancheta ce avea să urmeze. Avea în mână o rangă de fier. Fără o vorbă, s-a repezit asupra celor doi şi a început să-i lovească la nimereală.
„M-a lovit de m-a culcat la pământ. Habar nu aveam de ce ne bate. Ne-a lăsat pe amândoi laţi şi a plecat înjurând” – îmi povestea Cornel, arătându-mi vânătăile zdravene pe care le avea pe spate şi pe coaste, deşi trecuse ceva mai mult de două luni de când mâncase bătaia. Când s-au mai dezmeticit, otânjiţi cum erau, sprijinindu-se unul de altul, s-au târât până la cabinetul medical din întreprindere, unde un felcer le-a spus că n-are ce să le facă. Să se ducă la spital, că e aproape. S-au dus. Cornel avea două coaste rupte. Plus o groază de echimoze. I-au pus un corset elastic, l-au mai bandajat pe la cap şi i-au dat drumul acasă.
După două zile de zăcut în pat, s-a dus din nou la muncă. Inginerul nu mai era. Altcineva, probabil înlocuitorul lui, i-a spus că nu mai are ce căuta pe acolo, pentru că i se desfăcuse contractul de muncă. Disciplinar, cu celebra literă „i”. Nenorocire! Dacă aveai în cartea de muncă acest stigmatizant ”i”, nu te mai angaja nimeni. În cele două luni care trecuseră de când fusese dat afară, tot încercase să se angajeze. Dar, aşa cum se aştepta, nu-l primea nimeni. A venit la ziar să se plângă şi l-a adus Horia la mine.
Recomandările noastre
