Nu cred în sondajele de opinie. Experiența ultimilor 25 de ani mi-a demonstrat că ele au rolul, mai degrabă, de a influența opinia publică decât de a-i măsura intențiile de vot. Foarte rar cei care le comandă stau rău în ele, iar de cele mai multe ori între cei care le comandă și conducătorii insituțiilor care le execută există niște relații cel puțin dubioase (un trecut politic comun, niște relații lucrative de lungă durată, chiar colaborări de consultanță în prezent).
Până și institutele de sondare a opiniei publice de mare onorabilitate au avut în ultimii ani rateuri memorabile: diferențe uriașe dintre prognozele pre-electorale și rezultatele alegerilor, exit poll-uri care i-au pus pe unii să danseze și să lanseze mesaje de învingători seara, pentru ca dimineața să-i trezească din vis. Explicația pe care mi-au dat-o sociologii este aceea că subiecții sondajelor nu spun întotdeauna adevărul în legătură cu opțiunile lor politice. Înțeleg și motivele unui astfel de comportament schizofrenic. Eu, de pildă, am fost sunat pe telefonul fix de acasă de către un operator de la IRES. Nefiind membrul niciunui partid și nedepinzând politic de cineva, mi-am permis să răspund cinstit la întrebări, inclusiv la cea referitoare la candidatul pe care îl voi susține în alegerile prezidențiale. Dar pot fi eu sigur că cel care m-a sunat era de la IRES? Fiind sunat pe telefonul fix, e foarte posibil să fi luat numărul din cartea de telefon și, inevitabil, să știe numele meu. Dacă aș fi fost angajat la o instituție de stat, un minister, de pildă, puteam să mă gândesc că cineva testează loialitatea personalului față de partidul aflat la guvernare. Interlocutorul putea să-mi spună că e de la IRES, dar el să fie, de fapt, de la... serviciul de cadre. Ca să nu mai vorbesc de cât sens ar fi avut o asemenea testare la nivelul unui partid ca noul PNL, în care, s-au amestecat făclia libertății cu apa Dunării din vara agitată a anului 2012. Mi-ar fi putut spune că e de la IRES pentru a-mi testa fidelitatea față de Klaus Iohannis, mai ales dacă, să zicem, aș fi fost un șef de filială PDL dintr-o localitate în care s-au spart capete, la propriu, în disputa cu liberalii din timpul referendumului pentru demiterea Președintelui României. În ambele situații ar fi fost recomandabil să declar că votez cu Ponta, respectiv, Iohannis, chiar dacă opțiunile mele n-ar fi fost foarte ferme în această direcție. Cel puțin așa mi-ar fi recomandat Pascal, în virtutea faimosului său pariu.
Așa stând lucrurile, mă voi ocupa de cele două doamne aflate în competiție, Elena Udrea și Monica Macovei, chiar dacă rezultatele sondajelor de opinie date publicității apasă pe ideea că sunt lipsite de șanse.
O conferință de presă susținută de șeful statului la începutul acestei săptămâni mi-a atras atenția asupra unui aspect foarte interesant: deși Traian Băsescu se recomandă explicit ca un susținător total al candidaturii Elenei Udrea, toate temele fundamentale enunțate de el, asupra cărora ar trebui să se pronunțe un candidat la președinție (independența justiției, rolul DNA, întărirea relației cu UE, parteneriatul strategic cu SUA) i se potriveau mănușă candidatului independent Monica Macovei. S-au auzit chiar voci care spuneau că Monica Macovei este adevăratul candidat al președintelui și că totul face parte dintr-o strategie care se va devoala în ultimul moment. Nu cred asta. Opțiunea fermă a președintelui este Elena Udrea și va merge cu ea până la capăt. Și nu este vorba de vreo opțiune sentimentală sau de altă natură, cum sugerează unii adversari ai președintelui, ci de una foarte rațională. Încă de la începutul primăverii, imediat după constituirea legală a PMP, Traian Băsescu a făcut un portret robot al celui pe care îl consideră a fi demn de fotoliul de președinte al țării. Cel pe care îl vedea atunci ca cel mai adecvat acestui post era Emil Boc, al cărui nume a fost pronunțat în câteva rânduri de șeful statului. Primarul Clujului a refuzat însă, elegant, oferta, simțindu-se probabil vulnerabil pentru perioada destul de recentă în care a fost prim-ministru, una de mare austeritate, mai ales dacă o raportăm la populismul iresponsabil al actualului premier, care s-a revărsat ca o stihie în această perioadă electorală. În absența lui Emil Boc, președintele a optat pentru fostul șef al cancelariei sale, diplomatul Cristian Diaconescu, un politician decent, politicos, poate excesiv de bine crescut pentru viața politică românească, intelectual fin și fire dilematică, cu un trecut în stânga politică și, de aceea, un potențial acaparator de voturi, inclusiv din tabăra dușmanului tradițional. Intrarea în joc a tumultoasei Monica Macovei exact pe culoarul reformist, justițiar, pro-european, pro stat de drept, pe care alerga Cristian Diaconescu, i-a obturat acestuia mult din vizibilitate, iar eleganța sa naturală nu mai era nici ea în măsură să reprezinte un atú într-o luptă în care loviturile sub centură erau la ordinea zilei, iar groapa de noroi începuse să se întrevadă. Privind în curtea proprie ce alte opțiuni avea Traian Băsescu, în afară de Elena Udrea, combatantă plină de energie, capabilă să intre instantaneu în dialog cu oameni de toate categoriile, recunoscută pentru tenacitatea ei de a nu abandona și de a-și duce proiectele până la capăt.Tânără, frumoasă, plină de încredere, agresivă, la nevoie, Elena Udrea era într-un fel un echivalent al luptătorului Traian Băsescu din tinerețe, cel care l-a învins pe Adrian Năstase în anul 2004. E drept, Elena Udrea nu este percepută ca o piesă grea în teme precum independența justiției, rolul DNA, aprofundarea relației cu UE, întărirea parteneriatului cu SUA, care se potrivesc mult mai bine profilului politic al Monicăi Macovei. De ce nu a anunțat PMP susținerea Monicăi Macovei în momentul în care a decis retragerea sprijinului pentru candidatura lui Cristian Diaconescu? Parteneriatul Traian Băsescu – Monica Macovei ar fi fost considerat de toată lumea unul firesc, gândirea celor doi fiind aproape identică în marile probleme ale României? Odată ajunsă președinte, Monica Macovei oricum ar fi avut nevoie de sprijin parlamentar, ea, la rândul ei, ajutată de PMP, ar fi strâns mult mai lejer semnăturile necesare depunerii candidaturii, logistica în teritoriu pentru alegerile prezidențiale i-ar fi fost mult mai performantă.
Ceea ce le diferențiază radical pe Elena Udrea de Monica Macovei este tipul de fidelitate la care se raportează. Pentru Elena Udrea principala fidelitate este față de persoane, Traian Băsescu, în cazul ăsta, în vreme ce, pentru Monica Macovei, singura fidelitate posibilă este cea față de idei și principii (independența justiției, respectarea regulilor de tot felul, transparență, apărarea DNA). În cazul în care Elena Udrea ar ajunge Președintele României, rolul lui Traian Băsescu ar fi unul major în politica românească a anilor ce vin. Probabil în toate situațiile importante, el ar fi cel care ar dicta liniile de comportament ale președintelui ales, ar stabili unde se impune o atitudine fermă și unde trebuie să prevaleze compromisul necesar. Un astfel de joc al nuanțelor fine nu ar fi posibil cu inflexibila Monica Macovei. Președintele poartă și astăzi traumele reacției dure a acesteia din momentul schimbării lui Daniel Morar de la DNA, ca urmare a pactului de coabitare cu Victor Ponta. Acela a fost momentul rupturii, al revelației președintelui că Monica Macovei este o nucă foarte tare, incapabilă să înțeleagă un compromis pe care el în consideră necesar, care nu renunță la principiile și convingerile (orgoliul, ambițiile?) sale indiferent de gradul de prietenie și argumentele care i se aduc.
Elena Udrea și Monica Macovei scindează în două electoratul lui Traian Băsescu. Elena Udrea are de partea ei structurile de partid și toată logistica aferentă, Monica Macovei idealiștii seduși de lupta președintelui pentru independența justiției și reformarea morală și instituțională a societății românești. La prima vedere, din perspectivă electorală, Elena Udrea pare avantajată. Din păcate însă pentru ea, în cazul pur teoretic al retragerii Monicăi Macovei din cursă, electoratul foarte sofisticat intelectual al acesteia, alcătuit în marea lui majoritate din oameni care nu sunt membri ai partidelor politice, nu ar migra automat, în masă, către Elena Udrea. În schimb, dacă Elena Udrea s-ar retrage și ar recomanda electoratului său votarea Monicăi Macovei, cu siguranță disciplina de partid ar funcționa mult mai bine, iar impresia de forță creată i-ar putea determina și pe reformiștii din alte partide să se alăture acestei opțiuni. Este inutil de spus că în varianta unei victorii a oricăreia dintre ele, dar mai cu seamă a Elenei Udrea, șansele lui Traian Băsescu de a juca un rol major în politica românească de după luna viitoare sunt infinit mai mari decât cele legate de un eventual succes al lui Victor Ponta sau Klaus Iohannis.
À bon entendeur, salut!
Recomandările noastre
